Ce înseamnă pe scurt treaba asta? Cu toate că-i un concept destul de simplu, găsesc dificil să-i dau o definiţie scurtă şi la obiect, cred că mult mai uşor va merge prin exemple.

Să luăm o colonie de furnici, care construieşte muşurioul din imagine. O furnică în sine nu este o fiinţă foarte complexă, şi are un comportament destul de simplu. Studiind o singură furnică nu-ți vei da seama niciodată că mai multe furnici ar putea construi un asemenea muşuroi. Iar geometria muşuroiului nu este scrisă niciunde în prealabil, ci ia naştere “de la sine”.

Regina nu dă ordine, nu există nici o structură ierarhică printre furnici, poate cel mult vreo două-trei categorii, care au roluri diferite.

Alte exemple din lumea biologică ar include roiurile de lăcuste, stolurile de păsări, bancurile de pești. Ați prins ideea, cred.

Peste tot unde avem chestii mici și simple, din care iau naștere “de la sine” chestii mai mari și mai complexe e vorba despre emergență.

Dar proprietatea de emergență nu este limitată la sistemele biologice. Un fir de nisip e o chestie simplă, un vânt constant într-o direcție constantă e iarăși o chestie simplă. În schimb dunele de nisip cu încrețiturile de pe ele sunt niște chestii mai mari și mai complexe.

Mai vreți? Mai sunt: Internetul. Toată complexitatea asta care ia naștere fără să fie proiectată de nimeni, și fără ca cineva să aibe măcar idee în ce direcție se îndreaptă. Ar fi putut cineva să prevadă Wikipedia, YouTube sau blogurile?

Dar să nu rămâneți cu impresia greșită că este vorba doar de vreo ciudățenie specifică sistemelor fizice. Să luăm un exemplu din matematică: fractalii. Ia priviți ce se obține când aplicăm în mod repetat formula z(n+1) = z(n)^2 + c

Ce înseamnă asta?

Păi, asta înseamnă niște chestii: că întregul este mai mult decât suma părților componente, că o știință care nu vrea să accepte asta nu va înțelege niciodată întregul, pe care nu ai cum să-l înțelegi decât privindu-l cum se desfășoară.

Și ce observăm când îl privim cum se desfășoară? Observăm că toată complexitatea asta din jur nu este un accident, că apariția vieții nu este un accident, că evoluția ei nu este un accident, și că nu are cum să înceteze odată cu apariția omului oricât de mult am crede noi asta.

E destul de diferit de ceea ce am învățat la școală, ce ziceți?

Mai mult decât atât, se pare că am fost aduși în acest punct din cauza unor probleme sistemice, aflate la baza civilizației noastre. Asta ar însemna că o schimbare superficială nu este posibilă. Deci schimbarea va fi una fundamentală.

Cum va veni această schimbare? În mod ideal, tot mai mulți oameni ar putea să ofere tot mai puțină susținere sistemul actual și să construiască în paralel structuri alternative, iar tranziția să fie una treptată. În mod neideal s-ar putea să vedem o prăbușire a civilizației noastre, a tot ceea ce construim aici de 10 mii de ani încoace.

Cum s-ar putea întâmpla prăbușirea? Greu de estimat. Câteva posibilități ar fi următoarele:

• O stafidire treptată a economiei actuale, până la uscarea totală.
• O creștere treptată a autoritarismului în stil orwellian, și o luptă finală între sistemul dictatorial și populație.
• Un ultim război mondial pentru puținele resurse care au mai rămas de infulecat.

Oricum, cert e următorul fapt: cu cât ai deveni mai puțin dependent de sistemul actual (state, corporații), cu atât ai fi mai puțin afectat.

Alternativa prăbușirii ar fi, după cum am zis mai sus, o tranziție treptată: tot mai mulți oameni ar putea să ofere tot mai puțină susținere sistemul actual și să construiască în paralel structuri alternative.

În plus, a oferi mai puțină susținere sistemului actual aduce și anumite avantaje imediate. Cum ar fi… o viață mai plăcută, mai puțin stresantă.

Și ce înseamnă mai exact a oferi tot mai puțină susținere sistemului actual:

• În primul rând să nu-ți mai cumperi toate căcaturile de care nu ai nevoie. Asta înseamnă că o să ai nevoie de mai puțini bani, și prin urmare o să fie suficient să lucrezi mai puțin timp pentru bani.
• În al doilea rând, ce faci cu tot timpul liber pe care-l câștigi? Construiești, participi la ceva nou. Ce înseamnă asta? N-am decât o vagă idee: că ar putea să fie bazat pe comunități locale. De unul singur nu prea poți să faci mare lucru.

O știți pe tipa asta, Saba Douglas-Hamilton? E una dintre prezentatorii emisiunii Big Cat Diary, de pe Animal Planet.

Are un clip grozav pe Animal Planet care se termină cu:

In a thousand years from now, when our hominid descendants look back at us, will they see us as “one of the great apes” or just “that greedy ape”?

Acuma, eu unul sunt foarte surprins și plăcut impresionat că ceva de genul ăsta a putut să ajungă la TV, pentru că vorbește foarte puternic împotriva mitologiei adânc înrădăcinate în cultura noastră. Aș vrea să văd chestii de-astea mai des. Și probabil că o să le văd, cu toții o să le vedem.

Clipul se poate viziona aici.

Este de presupus că ceea ce numim conştiinţă de sine nu a apărut brusc la oameni, ci treptat. De altfel, observăm şi la alte animale indicii care ar putea sugera un început al conştiinţei de sine.

Mai departe: în psihologia de azi este binecunoscut faptul că o mare parte a proceselor mentale care se întâmplă la un om, se întâmplă fără ca acesta să fie conştient de ele. Asta e ceea ce se numeşte mintea inconştientă (denumitea de subconştient este învechită).

Defapt, se estimează că raportul dintre conştient şi inconştient este similar raportul dintre partea de suprafaţă a unui aisberg şi partea de sub apă.

Cum a fost descoperită existenţa inconştientului? Prin simplul fapt că procesele care se întâmplau acolo determinau acţiuni inexplicabile pentru mintea conştientă, acţiuni iraţionale, ca să zicem aşa.

Însă, după câte se pare, acţiunile pe care le numim iraţionale sunt defapt decizii optime, dar luate inconştient, pe baza unor interese “ascunse”, care nu sunt cunoscute de mintea conştientă.

Aşadar, e de presupus că în cursul evoluţiei minţii umane de până acum, raportul dintre procesele mentale conştiente şi cele inconştiente a fost în continuă creştere.

Acuma, dacă ar fi să extrapolăm, concluzia ar fi că acest raport va creşte în continuare, până când toate procesele metale se vor petrece conştient, şi nu va mai exista nimic din ceea ce numim iraţional. Sau cel puţin că se va tinde spre situaţia asta.

Problema-i că mie asta nu mi se pare o situaţie chiar ideală. Am impresia că am fi ca un fel de roboţei în cazul ăsta. Oare cum ai putea să exişti fără un sistem de valori în care să te situezi? Afinitatea pentru un anumit sistem de valori în defavoarea celorlalte este în mod clar o decizie iraţională. Pentru că nimic nu are valoare intrinsecă, oamenii sunt cei care atribuie sau nu valoare unei chestii.

Şi fără un sistem de valori, cum ai putea să vrei să faci ceva, orice? Probabil că doar ai exista, complet pasiv la orice se întâmplă în jur.

Asta îmi aminteşte de o discuţie purtată aici cu un individ pe nume Armin. El spunea într-un comentariu din 10 septembrie că “a avea prea multă conştinţă de sine este ca şi cum nu ai avea deloc.”

Eu sunt de altă părere.

Eu spun că şi cei ce trăiau în Evul Mediu spuneau că n-o să se întâmple nimic. Şi totuşi în mod neaşteptat, Renaşterea a venit.

Mai spun că şi pe vremea “comunismului” din estul Europei, oamenii credeau că n-o să scape niciodată de el. Şi totuşi în mod neaşteptat, zidul Berlinului a căzut.

Deci sugerez că, din contră, omenii întotdeauna au tendinţa să creadă că lucrurile o nu o să se schimbe niciodată.

Însă acum, mai mult ca niciodată, o schimbare majoră este apropape. Datorită politicii noastre de creştere nesfârşită, suntem pe cale de a face planeta de nelocuit pentru oameni (şi pentru multe alte specii pe lângă noi).

Aşadar, sunt de părere că una dintre următoarele două chestii foarte interesante se vor întâmpla: sau vom învăţa să trăim în mod sustenabil (ceea ce va reprezenta o majoră schimbare culturală), sau ne vom autodistruge.

Nimic nu poate creşte pentru totdeauna într-o lume finită.

Eu, din contră, cred că omul există pentru lume, la fel cum broaştele, lupii şi ferigile există pentru lume. Cred că lumea nu există pentru nici o specie anume.

Se observă în cadrul evoluţiei vieţii o tendinţă spre complexitate, prin urmare, o tendinţa spre inteligenţă şi conştiinţă de sine. Şi am putea presupune că dacă asta nu s-ar fi întâmplat cu Homo Sapiens, s-ar fi întâmplat ca o altă specie să fie prima.

În plus, se mai observă în cadrul evoluţiei şi o tendinţă spre diversitate. Selecţia naturală nu înseamna că o singură specie iese câştigătoare. Dacă ar fi aşa, atunci am avea câte o singură specie pe fiecare nivel de competiţie. Iar asta nu se observă în comunitatea vieţii. Selecţia naturală e cu totul altceva: un proces care se întampla în interiorul speciilor.

Aşa că, dacă ar fi să ţinem cont de aceste două tendinţe ar trebui să presupunem că, în viitor, ar putea apărea mai multe specii inteligente şi conştiente de sine.

Odată cu creşterea inteligenţei vine şi puterea, iar odată cu puterea vine şi responsabilitatea. Da, probabil că am putea să obţinem controlul suprem, să transformăm toată planeta într-un imens câmp cu orez şi porumb (sau poate că ne vom autodistruge încercând s-o facem), dar oare chiar trebuie să facem asta? Membrii culturii noastre au credinţa că da. Eu spun că nu.

În schimb, ţinând cont de tendinţele din cadul vieţii, de complexitate şi diversitate, spun că trebuie să lăsăm ceva loc şi celorlalte specii, dintre care poate unele au potenţialul să devină ceea ce am devenit noi, şi chiar mai mult. Asta nu ar împiedica în nici un fel progresul nostru, eventual poate că l-ar încetini, dar care-i graba?

Am aflat de curând, cu mare bucurie, cum că pe data de 15 mai au mai intrat încă 8 ţări în mod oficial în recesiune (adică au avut o scădere economică în două trimestre consecutive), ţări printre care se numără şi România.

Oricât de ciudat ar putea părea, până acum chiar si România a avut creştere economică cu toate că este cu economia la pământ. Aşa este proiectat sistemul economic actual. Când nu e în creştere, e foarte de rău, şi poate chiar asta e una dintre cauzele pentru care este în pragul colapsului.

Şi dacă tot veni vorba de bucurie, trebuie să recunosc că ceea ce aş vrea eu să văd este următoarea succesiune de stări ale economiei mondiale: recesiune, depresiune, colaps.

Şi vă rog să nu credeţi că asta mă face să fiu un om rău. Eu nu vreau răul nimănui. E vorba doar despre colapsul economic, nu extincţia speciei umane. Oamenii au trăit bine-mersi înaintea acestei economii şi vor trăi bine-mersi şi după ea, cel puţin dacă reuşim să scăpăm de ea suficient de repede. Dacă nu reuşim, s-ar putea să intre în discuţie şi problema extincţiei, dar aste e în mod sigur ceva ce eu nu vreau.

Singularitatea. Se observă o creştere exponenţială în cadrul descoperirilor ştiinţifice. Dacă această tendinţă se va menţine în continuare, inovaţiile se vor întâmpla din ce în ce mai repede, până când se va ajunge la o inteligenţă artificială egală cu cea umană. Această inteligenţă va putea, evident, să se autoîmbunătăţească, iar atunci inovaţiile se vor întâmpla chiar şi mai rapid, la ordinul zilelor, orelor, secundelor, fracţiunilor de secundă. Asta e ceea ce se numeşte singularitatea tehnologică.

Nemurirea. Odată cu avansurile ştiinţei şi a tehnologiei, se spune că omul va deveni practic nemuritor. Aceste ţel s-ar atinge prin diferite tehnici cum ar fi ingineria genetică sau copierea întregii conştiinţe umane pe un suport electronic. Astfel s-ar obţine o depăşire a limitărilor biologice de azi.

Acest articol este o continuare a celui despre creşterea exponenţială a populaţiei.

Aş dori să pornesc aici un dialog cu alţii care poate se pricep mai bine decât mine la economie. Impresia mea generală este că la baza creşterii economice stă producţia, adică transformarea resurselor inutile pentru oameni în chestii utile.

(Şi tocmai mi-a trecut prin cap o analogie care poate duce undeva: din punct de vedere economic, în categoria producţiei poate intra şi producţia de noi oameni, creşterea populaţiei)

O idee ce pluteşte printre noi este că dacă vom reuşi să ajungem la alte planete, atunci creşterea noastră exponenţială ar putea să continue pentru totdeauna.

Să presupunem că am avea acum acces instantaneu la toate planetele locuibile din Univers, spre care putem imediat să începem a exporta oameni. Şi să presupunem că 6 miliarde reprezintă un maxim planetar rezonabil pentru specia noastră.

În prezent, rata de dublare a populaţiei este cam odată la 35 de ani. Deci peste 70 de ani, patru planete vor fi umplute. Peste 105 ani, opt planete. Şi aşa mai departe. Cu această rată de dublare, un miliard de planete vor fi pline cam până în anul 3000. Până în 3300, 100 de miliarde de planete vor fi pline. Aceasta e populaţia pe care ar putea-o avea galaxia noastră dacă fiecare stea ar avea câte o planetă locuibilă.

Dacă vom continua cu această rată, o nouă galaxie va fi plină în încă 35 de ani. Patru galaxii 35 de ani mai târziu, opt galaxii peste încă 35 de ani. Până în anul 4000, planetele a un milion de galaxii vor fi pline. Până în anul 5000, planetele a 1000 de miliarde de galaxii vor fi umplute, cu alte cuvinte fiecare planetă din Univers. Toate astea în doar trei mii de ani, şi pornind de la presupunerea improbabilă că fiecare stea are o planetă locuibilă.

Şi ce s-ar întâmpla după încă 35 de ani? Şi 35 de ani mai târziu? Orice creşte fără limită sfârşeşte inevitabil prin a acapara întreg Universul. Antropologul Marvin Harris a calculat că dacă populaţia umană s-ar dubla la fiecare generaţie (la fiecare 20 de ani în loc de 35 de ani), masa întregului Univers ar fi transformată în biomasă umană în mai puţin de două mii de ani.

Asta este crşterea exponenţială.

Cea mai evidentă obiecţie care se poate aduce este următoarea: creşterea populaţiei nu-i constantă, ci este din ce în ce mai mică, mai ales în ţările dezvoltate. Va veni în curând un articol despre asta. A venit.