Așadar. Teoria clasică, a replicatorului inițial, susține că viața a apărut cu o primă moleculă care a fost capabilă să se reproducă singură folosind elementele din jur, și din care toate actualele specii au luat formă prin mutații succesive. Motorul din spatele evoluției, conform acestei teorii, este competiția.

O nouă teorie, cea a seturilor autocatalitice, susține că viața ar fi putut să apară și altfel. Un set autocalaizator este un set de molecule în care fiecare moleculă catalizează formarea uneia sau mai multor molecule din setul respectiv.

Să luăm de exemplu, moleculele din imaginea alăturată. Molecula A catalizează formarea moleculei B, molecula B catalizează formarea moleculei C, molecula C catalizează formarea moleculei D, molecula D catalizează formarea moleculei E și molecula E catalizează formarea moleculei A.

Desigur, se poate spune că molecula A se foloseste de moleculele B, C, D și E pentru a se reproduce, dar ar fi o desemnare aleatoare, pentru că același lucru s-ar putea spune despre fiecare moleculă din set. Adevărul e că fiecare depinde de toate celelalte.

După formare, un astfel de set iniţial, printr-o treptată creştere în complexitate, a ajuns la nivelul biosferei aşa cum este ea astăzi.

În opoziție cu teoria replicatorului inițial, teoria seturilor autocatalitice sugerează cu motorul din spatele evoluției nu este competiția, ci este cooperarea.

După câte se pare, aparița aleatoare a unui replicator inițial este cu câteva ordine de magnitudine mai puțin probabilă decât apariția unui set autocatalitic.

Povestea pe lung, în limba engleză, aici.

Termodinamic privind problema, hrana pe care o consumăm este transformată în energie, care ne permite să trăim. Energia respectivă este obținută prin arderi la nivel celular, iar combustibilul este hrana consumată.

Din cauza asta, energia hranei se măsoară în calorii, o kilocalorie reprezentând cantitatea de energie necesară pentru a mări cu un grad Celsius temperatura unui litru de apă.

Un bărbat consumă aproximativ 2500 kcal/zi, iar o femeie 2000 kcal/zi. Se poate observa că asta înseamnă destul de mult. E cantitatea de energie pe care ai consuma-o ca să aduci la fierbere 25 sau 20 de litri de apă care inițial era bocnă.

Hrana care conține cea mai multă energie este slănina, ea are 9 kcal/gram, deci pentru a supraviețui ai nevoie să consumi zilnic minim 222 grame de hrană (2000/9). Asta înseamnă minim 81 de kilograme de hrană pe an.

Buuun, acum să încep cu aberațiile.

Să luăm în considerare întreaga biosferă a planetei, și să luăm în considerare un om care reprezintă o porțiune din biosfera asta. Pentru a putea continua să trăiască, el trebuie ca în fiecare zi să-și alipească la corpul său minim 222 grame de materie organică, materie care înainte făcea parte din corpul altei vietăți, pentru ca mai apoi să o transforme în energie necesară supraviețuirii. Și asta indiferent dacă este vegetarian, lacto-ovo-vegetarian sau omnivor.

Obișnuiam să spun că viața este luată cu împrumut, pentru că mâncăm alte vietăți terminându-le viața, iar când vine momentul și noi devenim hrană pentru alte vietăți, dar mi-am dat seama de curând că asta nu e o descriere foarte precisă.

Chair și dacă ar fi să trăiești doar 30 de ani, consumi minim 2400 de kilograme de hrană, din care greutatea ta la sfârșitul vieții nu are cum să reprezinte mai mult de 5%. Restul este consumat. Deci nu poate fi vorba despre un împrumut pe care până la urmă îl returnezi. Prin urmare, o descrie mult mai aproape de realitate a vieții ar fi că ea este un cadou.

Și tot ceea ce ți se cere în schimb este să-ți practici funcțiile tale biologice de mamifer, chestiile pe care oricum nu te poți abține să le faci, ca să spun așa. Restul biosferei nu are nevoie de nimic mai mult de la tine.

Ce înseamnă pe scurt treaba asta? Cu toate că-i un concept destul de simplu, găsesc dificil să-i dau o definiţie scurtă şi la obiect, cred că mult mai uşor va merge prin exemple.

Să luăm o colonie de furnici, care construieşte muşurioul din imagine. O furnică în sine nu este o fiinţă foarte complexă, şi are un comportament destul de simplu. Studiind o singură furnică nu-ți vei da seama niciodată că mai multe furnici ar putea construi un asemenea muşuroi. Iar geometria muşuroiului nu este scrisă niciunde în prealabil, ci ia naştere “de la sine”.

Regina nu dă ordine, nu există nici o structură ierarhică printre furnici, poate cel mult vreo două-trei categorii, care au roluri diferite.

Alte exemple din lumea biologică ar include roiurile de lăcuste, stolurile de păsări, bancurile de pești. Ați prins ideea, cred.

Peste tot unde avem chestii mici și simple, din care iau naștere “de la sine” chestii mai mari și mai complexe e vorba despre emergență.

Dar proprietatea de emergență nu este limitată la sistemele biologice. Un fir de nisip e o chestie simplă, un vânt constant într-o direcție constantă e iarăși o chestie simplă. În schimb dunele de nisip cu încrețiturile de pe ele sunt niște chestii mai mari și mai complexe.

Mai vreți? Mai sunt: Internetul. Toată complexitatea asta care ia naștere fără să fie proiectată de nimeni, și fără ca cineva să aibe măcar idee în ce direcție se îndreaptă. Ar fi putut cineva să prevadă Wikipedia, YouTube sau blogurile?

Dar să nu rămâneți cu impresia greșită că este vorba doar de vreo ciudățenie specifică sistemelor fizice. Să luăm un exemplu din matematică: fractalii. Ia priviți ce se obține când aplicăm în mod repetat formula z(n+1) = z(n)^2 + c

Ce înseamnă asta?

Păi, asta înseamnă niște chestii: că întregul este mai mult decât suma părților componente, că o știință care nu vrea să accepte asta nu va înțelege niciodată întregul, pe care nu ai cum să-l înțelegi decât privindu-l cum se desfășoară.

Și ce observăm când îl privim cum se desfășoară? Observăm că toată complexitatea asta din jur nu este un accident, că apariția vieții nu este un accident, că evoluția ei nu este un accident, și că nu are cum să înceteze odată cu apariția omului oricât de mult am crede noi asta.

E destul de diferit de ceea ce am învățat la școală, ce ziceți?

Pentru cei care încă nu au citit Hermann Hesse, aţi face bine s-o faceţi. Vreau să reproduc aici un citat din cartea lui Călătoria spre Soare-Răsare, şi să discut un pic pe marginea lui.

Se face noapte, zise el, şi în curând are să plouă. Eu nu-mi amintesc prea mult despre faptele regelui David şi dacă au fost într-adevăr mari. Nici despre psalmii lui, cinstit vorbind, nu-mi amintesc prea mult. Dar că viaţa nu e doar un joc, asta nici un David nu poate să-mi dovedească. Tocmai asta e ea, viaţa, când e frumoasă şi fericită: un joc! Fireşte că poţi să faci din ea orice altceva, o datorie sau un război sau o închisoare, dar n-ai s-o înfrumuseţezi astfel. Noapte bună, mi-a făcut plăcere.

Când te joci, eşti dispus să încerci chestii noi fără nici o garanţie pentru utilitatea, valoarea sau succesul lor. Dar totuşi, paradoxal, tocmai când ne eliberăm de asemenea motivaţii, producem chestiile cele mai de valoare. Pentru a fi creativ, trebuie să fii pregătit să greşeşti. Din păcate, însă, în sistemul educaţional actual, greşelile sunt sever penalizate iar astfel creativitatea este drastic diminuată.

Când copiii se joacă, ei îşi imaginează că o anumită poveste este reală, şi se poartă în concordanţă. Din cauza asta, joaca adevărată este întotdeauna şi foarte serioasă. Cel care se joacă într-adevăr este cu totul absorbit în jocul său.

Prin urmare, un alt mod de a privi problema este că nu am încetat niciodată a ne juca, ci doar am ajuns atât de absorbiţi în jocul nostru încât am uitat că este doar un joc.

Multe din ideile de mai sus le-am cules de aici (sunt doar vreo cinci pagini).

Adesea, în discursurile ecologiste vine vorba despre Natură, care e percepută ca fiind totalitatea proceselor şi fenomenelor din lumea non-umană. Se spune că civilizaţia noastră a încercat “să controleze Natura”, că “s-a alienat de Natură” sau că “trăim împotriva Naturii”.

Asta se întâmplă deoarece, în cultura noastră, s-a uitat faptul că facem parte din toate procesele şi fenomenele lumii exact la fel de mult ca orice altă fiinţă. Dacă ar exista ceva numit Natură, am face parte la fel de mult din ea ca şi veveriţele şi caracatiţele şi ţânţarii.

Nu avem cum să ne alienăm de Natură, sau să “trăim împotriva” ei. Nu ne puteam aliena de Natură la fel cum nu ne putem aliena de legile termodinamicii. Nu putem să trăim împotriva Naturii la fel cum nu putem să trăim împotriva gravitaţiei. Din contră, se vede din ce în ce mai clar că procesele şi fenomenele lumii acţionează asupra noastră exact la fel cum acţionează asupra tuturor celorlalte fiinţe. Stilul nostru de viaţă este instabil din punct de vedere evoluţional, şi prin urmare este pe cale de a se autoelimina într-un mod perfect obişnuit.

A spune că ar trebui să ne apropiem de Natură are pentru mine la fel de mult sens ca şi a spune că ar trebui să ne apropiem de circuitul carbonului. Când stai într-o poieniţă de pădure eşti la fel de “aproape de Natură” ca şi atunci când stai într-o sală de cinema. Defapt faci tot timpul parte din “Natură”, din întreaga comunitate a vieţii.

Pământul este o planetă telurică ce orbitează în jurul Soarelui şi care adăposteşte milioane de specii, inclusiv omul.

Soarele este o stea de tipul spectral G şi clasa de luminozitate V, una dintre cele câteva sute de miliarde de stele din galaxia numită Calea Lactee, una din cele câteva zeci de miliarde de galaxii din universul observabil.

Soarele şi întregul sistem solar s-au format acum aproximativ 4,6 miliarde de ani, prin condensarea unui nor molecular de hidrogen. În mai puţin de un miliard de ani, pe Pământ a apărut viaţa.

O scurtă istorie a vieţii pe această planetă:

• acum 3,8 miliarde de ani au apărut cele mai simple forme de viaţă, procariotele;
• acum 1 miliard de ani şi-au făcut apariţia organismele multicelulare;
• acum 500 milioane de ani au apărut vertebratele;
• acum 200 de milioane de ani au apărut mamiferele;
• acum 150 de milioane de ani au apărut păsările.