Care-i critica mea? Ca să mă fac cel mai bine înțeles, aș lua câteva exemple punctuale:

• Un recpient de plastic, cu ceva apă pe fund, în care algele o duceau așa de bine încât apa aia devenise foarte vâscoasă, ca un fel de budincă. Luăm recpientul și-l azvârlim în sacul de gunoi.
• O plasă de plastic aruncată pe jos, care în timp se lipise foarte bine de pământ, și peste care începuse chiar să se depună pământ. O dezlipim cu greu, numai ca să observăm că sub ea își duceau traiul liniștit o mulțime de insecte grăsuțe.
• O sticlă pe jumătate spartă, care se transformase într-un fel de seră, cu niște plăntuțe destul de interesante și deosebite înăuntru. În sacul de gunoi cu ea.

Ce vreau să spun de fapt? Că, spre deosebire de oamenii culturii noastre, restul ființelor vii nu fac o distincție prea mare între artificial și natural, între gunoi și ne-gunoi. O bucată de hârtie igienică este iubită la fel de mult și folosită la fel de bine ca și o frunză uscată.

Ideea de natură ca ceva separat de noi este una dintre cauzele fundamentale a distrugerii pe care o cauzăm.

În finalul articolului despre Natură, am explicat cum că Natura este mai degrabă un construct cultural decât o entitate existentă, şi cam la fel stă treaba şi cu conceptele de “natural” şi “artificial”. După cum zice prima lege a termodinamicii, nici materia şi nici energia nu pot fi create din nimic şi nu pot fi nici distruse, ci în schimb este vorba de o continuă transformare dintr-o formă în alta.

Totuşi, nu se poate nega faptul că anumite obiecte, cum ar fi de exemplu microprocesoarele din calculatoare au fost destul de mult transformate de om. Un microprocesor este defapt nisip (siliciu) prelucrat. Până la urma urmei, cred că ai putea reduce şi Internetul la elementele din care este construit: nisip, petrol, pietre, etc.

Ce mă gândeam mai demult?

Că un om poate să aibe doar o cantitate limitată de interacţiune cu exteriorul. Dacă interacţionează mai mult cu x, va trebui să interacţioneze mai puţin cu celelalte chestii.

Noi interacţionăm din ce în ce mai mult cu obiecte pe care le-am prelucrat foarte mult (tehnologie), şi din ce în ce mai puţin cu obiecte neprelucrate foarte mult de noi (copaci, iarbă, râme).

Problema este că omul a evoluat timp de 200 de mii de ani pentru a funcţiona într-un mediu nu foarte mult prelucrat de el, şi explozia asta tehnologică a avut loc foarte de curând, aş zice că începând cu Revoluţia Industrială.

Acuma, ştiu că omul este foarte adaptabil, dar cred că şi adaptabilitatea asta are o limită. Oare am putea să trăim doar pe Internet? Şi dacă am putea, cât de bine ne-am simţi?

Na… în sfârşit. Nu spun că tehnologia este rea, doar că poate evoluează prea repede pentru a ne putea adapta la ea aşa de bine cum aş vrea eu.

Adesea, în discursurile ecologiste vine vorba despre Natură, care e percepută ca fiind totalitatea proceselor şi fenomenelor din lumea non-umană. Se spune că civilizaţia noastră a încercat “să controleze Natura”, că “s-a alienat de Natură” sau că “trăim împotriva Naturii”.

Asta se întâmplă deoarece, în cultura noastră, s-a uitat faptul că facem parte din toate procesele şi fenomenele lumii exact la fel de mult ca orice altă fiinţă. Dacă ar exista ceva numit Natură, am face parte la fel de mult din ea ca şi veveriţele şi caracatiţele şi ţânţarii.

Nu avem cum să ne alienăm de Natură, sau să “trăim împotriva” ei. Nu ne puteam aliena de Natură la fel cum nu ne putem aliena de legile termodinamicii. Nu putem să trăim împotriva Naturii la fel cum nu putem să trăim împotriva gravitaţiei. Din contră, se vede din ce în ce mai clar că procesele şi fenomenele lumii acţionează asupra noastră exact la fel cum acţionează asupra tuturor celorlalte fiinţe. Stilul nostru de viaţă este instabil din punct de vedere evoluţional, şi prin urmare este pe cale de a se autoelimina într-un mod perfect obişnuit.

A spune că ar trebui să ne apropiem de Natură are pentru mine la fel de mult sens ca şi a spune că ar trebui să ne apropiem de circuitul carbonului. Când stai într-o poieniţă de pădure eşti la fel de “aproape de Natură” ca şi atunci când stai într-o sală de cinema. Defapt faci tot timpul parte din “Natură”, din întreaga comunitate a vieţii.

Este foarte periculoasă deoarece, stăpâniţi de iluzia că suntem separaţi şi putem trăi independent de restul comunităţii vii, că nu facem parte din marea reţea a vieţii, vom încerca să distrugem toată viaţa ce nu ne foloseşte în mod direct, exact cum facem acum, iar asta în cele din urmă nu are cum să ducă decât la propria noastră distrugere.

În strânsă legătură cu asta este conceptul de natură, un alt produs al culturii noastre. Ecologiştii hotărâţi să trezească emoţie îi spun uneori Mama Natură, cea care ne-a dat naştere. “Salvaţi Mama Natură,” se zice. Şi chiar în timp ce spun asta, ei dau dovadă că sunt de acord cu una dintre cele mai dăunătoare idei în existenţă: că oamenii aparţin unei categorii de fiinţe complet separate de restul comunităţii vii.

Extincţia vidrei de mare nu e tristă pentru că natura va suferi, ci e tristă şi periculoasă pentru că noi vom suferi, noi adică noi fiinţele vii, inclusiv oamenii. Ideile pe care le circul aici sunt strâns legate de ecologia profundă, poate că vreţi să citiţi mai mult.

În contrast cu ecologia profundă apare antropocentrismul, credinţa că oamenii sunt centrul Universului, şi că trebuie consideraţi a fi separaţi şi deasupra tuturor celorlalte aspecte ale realităţii. Prin urmare, lumea există pentru om, şi aparţine omului.

Un vraci şi învăţător Lakota spunea la un moment dat, arătând spre un gândac de pe jos: “Dacă nu era gândacul ăsta, nici eu n-aş fi existat.” Pe de altă parte, civilizaţia noastră se pare că a pierdut toate astea, şi în schimb preferăm să trăim înstrăinaţi şi izolaţi de extraordinara noastră unicitate.

Şi trebuie să subliniez că eu nu spun nimic legat de teoria sălbaticului nobil, teoria care spune că a trăi “aproape de natură” te face să fii cumva moral superior, un fel de sfânt ecologist. Spun doar că în cultura noastră există nişte idei dăunătoare pentru viaţă în general, idei de care am putea foarte bine să ne debarasăm fără să pierdem ceva, şi chiar am avea de câştigat.

Şi o veste foarte bună pentru final: cu puţină atenţie se poate observa cum idei de genul ecologiei profunde prind din ce în ce mai mult rădăcini.