Bun, se pare că iarăşi am descoperit eu gaura din covrig. După ce am stat o vreme şi m-am gândit, am intrat şi pe Wikipedia, şi am găsit că George Bernard Shaw mi-a luat-o puţin înainte.

Aşadar. Regula de aur a eticii spune: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Na, în sfârşit, mai există şi forma sa afirmativă: Fă altora doar ceea ce ţie îţi place.

Iar Bernard Shaw scrie în 1903 în “Maxime pentru revoluţii“: Nu face altora ceea ce ţie îţi place. Gusturile lor s-ar putea să difere de ale tale. Regula de aur este că nu există reguli de aur.

Sunt numai cu 107 ani mai târziu…

Pentru a rezolva problema, se pare că marii filosofi ai culturii noastre au inventat aşa numita regulă de platină, care nu spune nimic altceva decât: Fă altora doar ceea ce lor le place.

Dar oare chiar e nevoie de o regulă pentru asta? După cum am scris şi în finalul articolului despre binele şi răul absolut, compasinuea este suficientă, nu e nevoie de nimic în plus. Compasiunea e intuitivă, înnăscută, şi şi-ar face mult mai simţită prezenţa dacă nu ar fi atrofiată de toate regulile pe care suntem obligaţi să le urmăm.

Dar eu o luasem într-o direcţie puţin diferită. Mă gândeam că în cadrul unei culturi, regula de aur se aplică binişor, fiindcă sistemul de valori este unul relativ comun tuturor.

Problema apare la interacţiunea dintre două culturi. De exemplu, când oamenii culturii noastre au dat buzna în Lumea Nouă şi au început să-i convertească pe toţi (cu forţa) la stilul nostru de viaţă, ei puneau în practica exact regula de aur. Nouă ne plăcea stilul nostru de viaţă, şi prin urmare am văzut ca pe o chestie bună să-i convertim pe toţi la el, ne-am simţit chiar obligaţi să facem asta.

Din punctul ăsta de vedere, în spatele regulii de aur se află presupunerea ascunsă că există doar un singur mod corect de a trăi, etnocentrismul specific culturii noastre.

Teoria drepturilor naturale este una foarte bizară din punctul meu de vedere. După toate aparenţele, nişte mari filosofi au studiat natura umană şi ajuns la concluzia că există un set de drepturi înscrise acolo. Apoi, aceşti mari filosofi, în mărinimia lor, au notat aceste drepturi pe hârtie pentru a putea fi aflate şi de restul sub-oamenilor din jurul lor.

Poate că la început au existat mici diferenţe de opinie, dar până la urmă au căzut cu toţii de acord asupra acestor drepturi naturale, şi le-au formulat în ceea ce se cheamă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1948.

De asemenea, foarte bizar mi se pare şi cuvântul inalienabil, mai ales fiindcă nu l-am găsit folosit ca şi atribut pentru altceva decât pentru drepturi. Cu alte cuvinte, drepturile omului sunt nişte drepturi înăscute, nişte drepturi pe care orice om le are prin simpla virtute că s-a înnăscut, şi pe care nimeni nu i le poate lua.

Totuşi, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un tratat semnat între state, şi nu are nici o putere legală. Aşadar, dacă trăieşti într-o ţară a cărei constituţie nu conferă aceste drepturi, de fapt nu le ai. Nu poţi merge la tribunal şi să pretinzi că ţi-au fost violate drepturile omului decât în cazul în care constituţia statului respectiv spune că ai acele drepturi.

Deci, practic vorbind, nu avem aceste drepturi pentru simplul fapt că ne-am născut, ci le avem din cauză că aşa spune constituţia ţării în care trăim.

Drepturile sunt antonimul legilor. La fel cum legile ne spun ce nu avem voie să facem, drepturile spun ce avem voie.

Dar oare este absolută nevoie de drepturi şi de legi precis formulate şi scrise undeva? Oamenii au trăit fără ele foarte bine timp de sute de mii de ani, şi încă mai trăiesc la fel de bine acolo unde acestea nu există, adică în afara graniţelor de expansiune a culturii noastre.

Obsesia noastră pentru drepturi este în strânsă legătură cu obsesia pentru moralitate, pentru bine şi rău absolut, şi este doar o altă particularitate ciudată a culturii noastre ciudate.

• Nazismul este un sistem moral.
• Creştinismul este un sistem moral.
• Marxismul este un sistem moral.

Cei care militează pentru legalizarea eutanasiei sunt nişte persoane foarte morale. La fel ca şi cei care militează împotriva eutanasiei.

La fel când vine vorba despre avort, pedeapsa capitală, sexul între persoane de acelaşi gen, experimentele pe animale. Şi cei care militează pentru şi cei care militează împotrivă sunt persoane foarte morale. Doar că adoptă sisteme morale diferite.

Da. Oricât ar putea să pară de ciudat, există mai multe sisteme morale diferite. Nu doar unul singur scris undeva în legile naturii.

Concluzia? Pentru mine, moralitatea nu este prea valoroasă. Prea multe controverse, prea mult potenţial pentru atrocităţi. Ca şi funcţionalitate principală, ea este cu succes înlocuită de empatie, care nu necesită absolut nici un efort, fiind înnăscută în fiecare (sau cel puţin în vasta majoritate dintre noi).

Pe scurt, vreau să spun că a cunoaşte binele şi răul absolut este imposibil pentru oameni, ca şi pentru orice altă fiinţă care nu e omniscientă (iar despre fiinţele omnisciente, e suficient să spun doar că sunt ipotetice şi că nu mă interesează prea mult).

Argumentaţia mea este una destul de simplă.

Pentru orice om, precum şi pentru orice alt animal care posedă sistem nervos central, e destul de clar dacă ceva e plăcut sau e neplăcut, dacă ceva îl face să se simtă bine sau să se simtă rău.

Deci dacă faci pe cineva să se simtă bine, i-ai făcut un bine. Iar dacă faci pe cineva să se simtă rău, i-ai făcut un rău. Problema e că efectele oricărei acţiuni se întind în timp şi spaţiu mult mai mult decât putem şti sau anticipa. Deci nu poţi să şti dacă până la urma urmei acţiunea ta a cauzat mai multă plăcere sau mai multă suferinţă în lume, nu poţi să şti dacă a fost bună sau rea în mod absolut.

Totuşi, găsim în cultura noastră foarte înrădăciantă credinţa în bine şi rău absolut. De exemplu, printre lucuruile considerate a fi rele în mod absolut se numără crima, furtul şi minciuna.