Pentru noii mei cititori cu interese atât de raţionale:

Poate că v-aţi săturat şi voi, ca şi mine, de a vă lega de bieţii mieluşei şi oiţe ale Domnului. Până la urmă ce provocare prezintă? “Dumnezeu există pentru că aşa scrie în Biblie, iar Biblia este adevărată pentru că a fost scrisă prin inspiraţie divină.” Right?

Dacă ăsta-i cazul, atunci am pentru voi un adversar ceva mai redutabil: cultura noastră, născută acum 10.000 de ani în Semiluna Fertilă, odată cu Revoluţia Agricolă.

La baza ei stau un set de dogme arareori puse la îndoială chiar şi de cei mai raţionali dintre noi.

Aţi auzit despre faptul că, în mod tragic, dintre toate speciile de pe Pământ, doar omul este defect?

Aţi auzit despre faptul că omul este produsul suprem al evoluţiei (creaţiei)?

Aţi auzit despre faptul că această lume există (a fost creată) pentru om?

Aţi auzit despre faptul că destinul omului este să conducă această lume?

Aţi auzit că omul este separat şi deasupra tuturor celorlalte aspecte ale realităţii?

Da?

Poate că veţi fi curioşi să citiţi articolul despre Antropocentrism de pe Wikipedia.

Poate că veţi fi curioşi să citiţi Ismael de Daniel Quinn.

Poate că veţi fi curioşi să citiţi mai mult din situl meu.

Adesea, în discursurile ecologiste vine vorba despre Natură, care e percepută ca fiind totalitatea proceselor şi fenomenelor din lumea non-umană. Se spune că civilizaţia noastră a încercat “să controleze Natura”, că “s-a alienat de Natură” sau că “trăim împotriva Naturii”.

Asta se întâmplă deoarece, în cultura noastră, s-a uitat faptul că facem parte din toate procesele şi fenomenele lumii exact la fel de mult ca orice altă fiinţă. Dacă ar exista ceva numit Natură, am face parte la fel de mult din ea ca şi veveriţele şi caracatiţele şi ţânţarii.

Nu avem cum să ne alienăm de Natură, sau să “trăim împotriva” ei. Nu ne puteam aliena de Natură la fel cum nu ne putem aliena de legile termodinamicii. Nu putem să trăim împotriva Naturii la fel cum nu putem să trăim împotriva gravitaţiei. Din contră, se vede din ce în ce mai clar că procesele şi fenomenele lumii acţionează asupra noastră exact la fel cum acţionează asupra tuturor celorlalte fiinţe. Stilul nostru de viaţă este instabil din punct de vedere evoluţional, şi prin urmare este pe cale de a se autoelimina într-un mod perfect obişnuit.

A spune că ar trebui să ne apropiem de Natură are pentru mine la fel de mult sens ca şi a spune că ar trebui să ne apropiem de circuitul carbonului. Când stai într-o poieniţă de pădure eşti la fel de “aproape de Natură” ca şi atunci când stai într-o sală de cinema. Defapt faci tot timpul parte din “Natură”, din întreaga comunitate a vieţii.

Este foarte periculoasă deoarece, stăpâniţi de iluzia că suntem separaţi şi putem trăi independent de restul comunităţii vii, că nu facem parte din marea reţea a vieţii, vom încerca să distrugem toată viaţa ce nu ne foloseşte în mod direct, exact cum facem acum, iar asta în cele din urmă nu are cum să ducă decât la propria noastră distrugere.

În strânsă legătură cu asta este conceptul de natură, un alt produs al culturii noastre. Ecologiştii hotărâţi să trezească emoţie îi spun uneori Mama Natură, cea care ne-a dat naştere. “Salvaţi Mama Natură,” se zice. Şi chiar în timp ce spun asta, ei dau dovadă că sunt de acord cu una dintre cele mai dăunătoare idei în existenţă: că oamenii aparţin unei categorii de fiinţe complet separate de restul comunităţii vii.

Extincţia vidrei de mare nu e tristă pentru că natura va suferi, ci e tristă şi periculoasă pentru că noi vom suferi, noi adică noi fiinţele vii, inclusiv oamenii. Ideile pe care le circul aici sunt strâns legate de ecologia profundă, poate că vreţi să citiţi mai mult.

În contrast cu ecologia profundă apare antropocentrismul, credinţa că oamenii sunt centrul Universului, şi că trebuie consideraţi a fi separaţi şi deasupra tuturor celorlalte aspecte ale realităţii. Prin urmare, lumea există pentru om, şi aparţine omului.

Un vraci şi învăţător Lakota spunea la un moment dat, arătând spre un gândac de pe jos: “Dacă nu era gândacul ăsta, nici eu n-aş fi existat.” Pe de altă parte, civilizaţia noastră se pare că a pierdut toate astea, şi în schimb preferăm să trăim înstrăinaţi şi izolaţi de extraordinara noastră unicitate.

Şi trebuie să subliniez că eu nu spun nimic legat de teoria sălbaticului nobil, teoria care spune că a trăi “aproape de natură” te face să fii cumva moral superior, un fel de sfânt ecologist. Spun doar că în cultura noastră există nişte idei dăunătoare pentru viaţă în general, idei de care am putea foarte bine să ne debarasăm fără să pierdem ceva, şi chiar am avea de câştigat.

Şi o veste foarte bună pentru final: cu puţină atenţie se poate observa cum idei de genul ecologiei profunde prind din ce în ce mai mult rădăcini.