În ultima vreme m-am uitat din ce în ce mai des la TED Talks, şi am găsit unul care mi-a plăcut foarte mult despre creativitate şi educaţie. Are cam 20 de minute.
Mă întreb câtă lume ştie despre TED Talk-urile astea, şi câţi dintre cei cu putere de decizie (şefi de corporaţii, preşedinţi de state) chiar ţin cont de ele.
click pentru mărire
Am găsit într-o noapte, împreună cu Irina, panoul ăsta aruncat lângă coşul de gunoi din faţa unei şcoli. Şi m-am gândit că ar putea fi util pentru toţi prietenii mei interesaţi de dezvoltarea personală.
Spicuim:
Se vorbeşte adesea despre lipsa de educaţie a copiilor din ţările lumii a treia, a ţiganilor, a copiilor străzii, a nativilor americani. Acuma, după mine, asta e o deosebită aroganţă etnocentrică. Orice copil care creşte într-o societate de oameni este educat într-un fel sau altul, este format de cei din jur, învaţă de la ei chestiile necesare pentru a putea să trăiască la fel ca ei.
Când oamenii vorbesc despre lipsa educaţiei, aceştia se referă defapt la lipsa educaţiei formale, specifică doar culturii noastre deranjate. Şi când se vorbeşte despre educarea celor needucaţi, ceea ce se înţelege defapt este convertirea unei populaţii de la cultura ei originară la cultura noastră, pentru că desigur, după cum bine ştim cu toţii, doar noi (cultura noastră) trăieşte corect, aşa cum oamenii trebuie să trăiască.
Toţi ceilalţi trăiesc greşit, şi prin urmare este datoria noastră să-i aducem pe calea ce bună, calea noastră… NOT!
Drepturile omului
Teoria drepturilor naturale este una foarte bizară din punctul meu de vedere. După toate aparenţele, nişte mari filosofi au studiat natura umană şi ajuns la concluzia că există un set de drepturi înscrise acolo. Apoi, aceşti mari filosofi, în mărinimia lor, au notat aceste drepturi pe hârtie pentru a putea fi aflate şi de restul sub-oamenilor din jurul lor.
Poate că la început au existat mici diferenţe de opinie, dar până la urmă au căzut cu toţii de acord asupra acestor drepturi naturale, şi le-au formulat în ceea ce se cheamă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1948.
De asemenea, foarte bizar mi se pare şi cuvântul inalienabil, mai ales fiindcă nu l-am găsit folosit ca şi atribut pentru alceva decât pentru drepturi. Cu alte cuvinte, drepturile omului sunt nişte drepturi înăscute, nişte drepturi pe care orice om le are prin simpla virtute că s-a înnăscut, şi care nimeni nu i le poate lua.
Totuşi, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un tratat semnat între state, şi nu are nici o putere legală. Aşadar, dacă trăieşti într-o ţară a cărei constituţii nu conferă aceste drepturi, defapt nu le ai. Nu poţi merge la tribunal şi să pretinzi că ţi-au fost violate drepturile omului decât în cazul în care constituţia statului respectiv spune că ai acele drepturi.
Deci, practic vorbind, nu avem aceste drepturi pentru simplul fapt că ne-am născut, ci le avem din cauză că aşa spune constituţia ţării în care trăim.
Drepturile sunt antonimul legilor. La fel cum legile ne spun ce nu avem voie să facem, drepturile spun ce avem voie.
Dar oare este absolută nevoie de drepturi şi de legi precis formulate şi scrise undeva? Oamenii au trăit fără ele foarte bine timp de sute de mii de ani, şi încă mai trăiesc la fel de bine acolo unde acestea nu există, adică în afara graniţelor de expansiune a culturii noastre.
Obsesia noastră pentru drepturi este în strânsă legătură cu obsesia pentru moralitate, pentru bine şi rău absolut, şi este doar o altă particularitate ciudată a culturii noastre ciudate.