Adesea, în discursurile ecologiste vine vorba despre Natură, care e percepută ca fiind totalitatea proceselor şi fenomenelor din lumea non-umană. Se spune că civilizaţia noastră a încercat “să controleze Natura”, că “s-a alienat de Natură” sau că “trăim împotriva Naturii”.

Asta se întâmplă deoarece, în cultura noastră, s-a uitat faptul că facem parte din toate procesele şi fenomenele lumii exact la fel de mult ca orice altă fiinţă. Dacă ar exista ceva numit Natură, am face parte la fel de mult din ea ca şi veveriţele şi caracatiţele şi ţânţarii.

Nu avem cum să ne alienăm de Natură, sau să “trăim împotriva” ei. Nu ne puteam aliena de Natură la fel cum nu ne putem aliena de legile termodinamicii. Nu putem să trăim împotriva Naturii la fel cum nu putem să trăim împotriva gravitaţiei. Din contră, se vede din ce în ce mai clar că procesele şi fenomenele lumii acţionează asupra noastră exact la fel cum acţionează asupra tuturor celorlalte fiinţe. Stilul nostru de viaţă este instabil din punct de vedere evoluţional, şi prin urmare este pe cale de a se autoelimina într-un mod perfect obişnuit.

A spune că ar trebui să ne apropiem de Natură are pentru mine la fel de mult sens ca şi a spune că ar trebui să ne apropiem de circuitul carbonului. Când stai într-o poieniţă de pădure eşti la fel de “aproape de Natură” ca şi atunci când stai într-o sală de cinema. Defapt faci tot timpul parte din “Natură”, din întreaga comunitate a vieţii.

Este foarte periculoasă deoarece, stăpâniţi de iluzia că suntem separaţi şi putem trăi independent de restul comunităţii vii, că nu facem parte din marea reţea a vieţii, vom încerca să distrugem toată viaţa ce nu ne foloseşte în mod direct, exact cum facem acum, iar asta în cele din urmă nu are cum să ducă decât la propria noastră distrugere.

În strânsă legătură cu asta este conceptul de natură, un alt produs al culturii noastre. Ecologiştii hotărâţi să trezească emoţie îi spun uneori Mama Natură, cea care ne-a dat naştere. “Salvaţi Mama Natură,” se zice. Şi chiar în timp ce spun asta, ei dau dovadă că sunt de acord cu una dintre cele mai dăunătoare idei în existenţă: că oamenii aparţin unei categorii de fiinţe complet separate de restul comunităţii vii.

Extincţia vidrei de mare nu e tristă pentru că natura va suferi, ci e tristă şi periculoasă pentru că noi vom suferi, noi adică noi fiinţele vii, inclusiv oamenii. Ideile pe care le circul aici sunt strâns legate de ecologia profundă, poate că vreţi să citiţi mai mult.

În contrast cu ecologia profundă apare antropocentrismul, credinţa că oamenii sunt centrul Universului, şi că trebuie consideraţi a fi separaţi şi deasupra tuturor celorlalte aspecte ale realităţii. Prin urmare, lumea există pentru om, şi aparţine omului.

Un vraci şi învăţător Lakota spunea la un moment dat, arătând spre un gândac de pe jos: “Dacă nu era gândacul ăsta, nici eu n-aş fi existat.” Pe de altă parte, civilizaţia noastră se pare că a pierdut toate astea, şi în schimb preferăm să trăim înstrăinaţi şi izolaţi de extraordinara noastră unicitate.

Şi trebuie să subliniez că eu nu spun nimic legat de teoria sălbaticului nobil, teoria care spune că a trăi “aproape de natură” te face să fii cumva moral superior, un fel de sfânt ecologist. Spun doar că în cultura noastră există nişte idei dăunătoare pentru viaţă în general, idei de care am putea foarte bine să ne debarasăm fără să pierdem ceva, şi chiar am avea de câştigat.

Şi o veste foarte bună pentru final: cu puţină atenţie se poate observa cum idei de genul ecologiei profunde prind din ce în ce mai mult rădăcini.

Am aflat şi eu de curând de o chestie ce se întâmplă prin Timişoara: Masa Critică. Ia uitaţi ce am aflat de pe fluturaşul ce l-am găsit prins de bicicletă.

Masa Critică este o plimbare în masă cu bicicletele care se întâmplă în fiecare lună. Se pare că Masa Critică are loc în peste 300 de oraşe de pe glob. În Timişoara, ca şi în majoritatea celorlalte oraşe, Masa Critică se întâmplă în ultima zi de vineri a fiecărei luni. De exemplu 29 mai 2009.

Întâlnirea are loc în faţa Catedralei Mitropolitane, la ora 6 dupa-amiaza, şi de obicei plecarea are loc cam pe la 6:30.

Masa Critică nu are organizatori, se întâmplă de la sine. De exemplu traseul se stabileşte pe parcurs de cine se nimereşte să fie în capul plutonului. Singurele lucruri stabilite dinainte sunt locul şi ora de întâlnire.

Masa Critică este o sărbătoare a mersului pe bicicletă, şi cu toate că nu are cum să aibă un mesaj oficial, e în general înţeleasă ca o modalitate de a promova acest mijloc de transport.

Masa Critică nu are membrii. Dacă vrei să participi pur şi simplu apari la locul de întâlnire.

Cred că o să merg luna asta să văd cum e.

Am văzut şi eu de curând mai mult sau mai puţin renumitul documentar din 2007 al lui DiCaprio, A unsprezecea oră. Şi ce pot să zic? Am rămas destul de plăcut impresionat. Mi-a amintit câteva chestii pe care cred că le cam uitasem:

• Din 1832 am reuşit să mărim cu 35% concentraţia de dioxid de carbon din atmosferă. Asta n-are cum să nu impresioneze şi pe cineva care nu prea se pricepe la numere.
• Corporaţiile sunt nasoale pentru că în prezent sunt instituţiile care au cea mai mare putere de decizie, iar cei ce le conduc nu au în nici un caz ca prioritate principală bunăstarea populaţiei. Iar motivul pentru care corporaţiile sunt instituţiile cu cea mai mare putere de decizie este că guvernele preferă să reprezinte interesele corporaţiilor decât interesele populaţiei. Motivul? Ai ghicit-o: corporaţiile au mai mulţi bani.
• O metodă relativ eficientă de a produce schimbare este boicotarea produselor (sau a serviciilor) cu care nu eşti de acord. De fiecare dată când scoţi bani din buzunar şi-i dai pe ceva, defapt spui: “Da, sunt de acord cu felul în care a fost fabricat, sunt de acord cu felul în care se foloseşte, sunt de acord cu ceea ce o să se întâmple cu el după ce îl folosesc, etc.”

Înainte:

Acum:

Acum, asta demonstrează o înţelegere nu foarte exactă a ceea ce se întâmplă aici. Eu nu îi condamn. Pentru cei care trăiesc în oraşe de milioane de locuitori, şi care cred că ouăle vin de la supermarket, realităţile biologice care ne înconjoară pot fi mai greu de văzut.

Problema cu cei doi copaci plantaţi este următoarea: dacă asta chiar s-ar întâmpla, şi s-ar reveni la întinderea originară a pădurilor, o foarte mare parte din cei peste şase miliarde de locuitori ai planetei ar muri de foame destul de repede.

Pădurile sunt mult mai puţin eficiente în a produce hrană umană decât un teren cultivat. Iar, contrar opiniei generale, pădurile nu au fost distruse din greşeală. Au fost distruse pentru că ocupau teren de care noi aveam nevoie, teren care era defapt proprietatea noastră.

Notă: Nu spun că revenirea la întinderea originară a pădurilor ar un lucru rău, şi nu spun nici că ar fi un lucru bun. Spun doar că nu văd cum s-ar putea realiza fără o reducere a populaţiei.