Teoria drepturilor naturale este una foarte bizară din punctul meu de vedere. După toate aparenţele, nişte mari filosofi au studiat natura umană şi ajuns la concluzia că există un set de drepturi înscrise acolo. Apoi, aceşti mari filosofi, în mărinimia lor, au notat aceste drepturi pe hârtie pentru a putea fi aflate şi de restul sub-oamenilor din jurul lor.

Poate că la început au existat mici diferenţe de opinie, dar până la urmă au căzut cu toţii de acord asupra acestor drepturi naturale, şi le-au formulat în ceea ce se cheamă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1948.

De asemenea, foarte bizar mi se pare şi cuvântul inalienabil, mai ales fiindcă nu l-am găsit folosit ca şi atribut pentru altceva decât pentru drepturi. Cu alte cuvinte, drepturile omului sunt nişte drepturi înăscute, nişte drepturi pe care orice om le are prin simpla virtute că s-a înnăscut, şi pe care nimeni nu i le poate lua.

Totuşi, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un tratat semnat între state, şi nu are nici o putere legală. Aşadar, dacă trăieşti într-o ţară a cărei constituţie nu conferă aceste drepturi, de fapt nu le ai. Nu poţi merge la tribunal şi să pretinzi că ţi-au fost violate drepturile omului decât în cazul în care constituţia statului respectiv spune că ai acele drepturi.

Deci, practic vorbind, nu avem aceste drepturi pentru simplul fapt că ne-am născut, ci le avem din cauză că aşa spune constituţia ţării în care trăim.

Drepturile sunt antonimul legilor. La fel cum legile ne spun ce nu avem voie să facem, drepturile spun ce avem voie.

Dar oare este absolută nevoie de drepturi şi de legi precis formulate şi scrise undeva? Oamenii au trăit fără ele foarte bine timp de sute de mii de ani, şi încă mai trăiesc la fel de bine acolo unde acestea nu există, adică în afara graniţelor de expansiune a culturii noastre.

Obsesia noastră pentru drepturi este în strânsă legătură cu obsesia pentru moralitate, pentru bine şi rău absolut, şi este doar o altă particularitate ciudată a culturii noastre ciudate.

O să încep cu cea mai veche dintre ele, şi anume 1 mai, Ziua Internaţională a Muncitorilor. Aceasta a pornit ca şi o comemorare a Masacrului din Haymarket, ce a avut în 1886. Pe scurt, ce s-a întâmplat: muncitorii au intrat în grevă generală, protestând pentru a obţine ziua de lucru de 8 ore şi până la urmă a avut loc o confruntare cu poliţia în care unii protestatari au fost împuşcaţi.

În 1889, la primul congres a Celei De-a Doua Internaţionale, s-a decis organizarea de demonstraţii internaţionale pe data de 1 mai 1890 pentru a comemora Masacrul din Haymarket. Aceste demonstraţii au avut un succes atât de mare încât ziua de 1 mai a fost desemnată un eveniment anual în 1891, la cel de-al doilea congres al Internaţionalei.

Demonstraţiile şi protestele continuă şi în ziua de azi, dar nu numai pe teme muncitoreşti, ci şi în legătură cu alte nemulţumiri ale populaţiei. O scurtă căutare pe Google News cu cuvintele cheie “may day protests” poate scoate la iveală faptul că anul acesta cele mai mari proteste au avut loc în ţări cum ar fi Grecia, Germania şi Franţa. La noi se pare că toată lumea este mulţumită. Am avut o zi liberă cu mici şi bere.

Să vedem acum care e treaba cu 8 martie, Ziua Internaţională a Femeii. Sărbătoarea îşi are originile în proteste şi demonstraţii strâns legate de feminism, pe la începutul secolului 20. Ce a devenit în prezent? O sărbătoare a maternintăţii şi a frumuseţii feminine. Ziua mamei. Exact opusul a ceea ce a fost iniţial gândită să fie.

Morala? Am început să scriu articolul crezând că am una, dar acum nu mai ştiu. Sper doar că am adus ceva nou pe masa de discuţii.