Am aflat de curând, cu mare bucurie, cum că pe data de 15 mai au mai intrat încă 8 ţări în mod oficial în recesiune (adică au avut o scădere economică în două trimestre consecutive), ţări printre care se numără şi România.

Oricât de ciudat ar putea părea, până acum chiar si România a avut creştere economică cu toate că este cu economia la pământ. Aşa este proiectat sistemul economic actual. Când nu e în creştere, e foarte de rău, şi poate chiar asta e una dintre cauzele pentru care este în pragul colapsului.

Şi dacă tot veni vorba de bucurie, trebuie să recunosc că ceea ce aş vrea eu să văd este următoarea succesiune de stări ale economiei mondiale: recesiune, depresiune, colaps.

Şi vă rog să nu credeţi că asta mă face să fiu un om rău. Eu nu vreau răul nimănui. E vorba doar despre colapsul economic, nu extincţia speciei umane. Oamenii au trăit bine-mersi înaintea acestei economii şi vor trăi bine-mersi şi după ea, cel puţin dacă reuşim să scăpăm de ea suficient de repede. Dacă nu reuşim, s-ar putea să intre în discuţie şi problema extincţiei, dar aste e în mod sigur ceva ce eu nu vreau.

Singularitatea. Se observă o creştere exponenţială în cadrul descoperirilor ştiinţifice. Dacă această tendinţă se va menţine în continuare, inovaţiile se vor întâmpla din ce în ce mai repede, până când se va ajunge la o inteligenţă artificială egală cu cea umană. Această inteligenţă va putea, evident, să se autoîmbunătăţească, iar atunci inovaţiile se vor întâmpla chiar şi mai rapid, la ordinul zilelor, orelor, secundelor, fracţiunilor de secundă. Asta e ceea ce se numeşte singularitatea tehnologică.

Nemurirea. Odată cu avansurile ştiinţei şi a tehnologiei, se spune că omul va deveni practic nemuritor. Aceste ţel s-ar atinge prin diferite tehnici cum ar fi ingineria genetică sau copierea întregii conştiinţe umane pe un suport electronic. Astfel s-ar obţine o depăşire a limitărilor biologice de azi.

O idee ce pluteşte printre noi este că dacă vom reuşi să ajungem la alte planete, atunci creşterea noastră exponenţială ar putea să continue pentru totdeauna.

Să presupunem că am avea acum acces instantaneu la toate planetele locuibile din Univers, spre care putem imediat să începem a exporta oameni. Şi să presupunem că 6 miliarde reprezintă un maxim planetar rezonabil pentru specia noastră.

În prezent, rata de dublare a populaţiei este cam odată la 35 de ani. Deci peste 70 de ani, patru planete vor fi umplute. Peste 105 ani, opt planete. Şi aşa mai departe. Cu această rată de dublare, un miliard de planete vor fi pline cam până în anul 3000. Până în 3300, 100 de miliarde de planete vor fi pline. Aceasta e populaţia pe care ar putea-o avea galaxia noastră dacă fiecare stea ar avea câte o planetă locuibilă.

Dacă vom continua cu această rată, o nouă galaxie va fi plină în încă 35 de ani. Patru galaxii 35 de ani mai târziu, opt galaxii peste încă 35 de ani. Până în anul 4000, planetele a un milion de galaxii vor fi pline. Până în anul 5000, planetele a 1000 de miliarde de galaxii vor fi umplute, cu alte cuvinte fiecare planetă din Univers. Toate astea în doar trei mii de ani, şi pornind de la presupunerea improbabilă că fiecare stea are o planetă locuibilă.

Şi ce s-ar întâmpla după încă 35 de ani? Şi 35 de ani mai târziu? Orice creşte fără limită sfârşeşte inevitabil prin a acapara întreg Universul. Antropologul Marvin Harris a calculat că dacă populaţia umană s-ar dubla la fiecare generaţie (la fiecare 20 de ani în loc de 35 de ani), masa întregului Univers ar fi transformată în biomasă umană în mai puţin de două mii de ani.

Asta este crşterea exponenţială.

Cea mai evidentă obiecţie care se poate aduce este următoarea: creşterea populaţiei nu-i constantă, ci este din ce în ce mai mică, mai ales în ţările dezvoltate. Va veni în curând un articol despre asta. A venit.