Mai promovez şi eu ce-mi place:
De asemenea, mai vizionaţi chestia asta.
Mai promovez şi eu ce-mi place:
De asemenea, mai vizionaţi chestia asta.
Mitologia culturală e învăţată de fiecare şi asamblată din tot felul de surse, printre care se numără şi cântecele pentru copii.
Românaşului îi place
Sus la munte, sus la munte la izvor.
Liber şi să fie-n pace,
Al naturii, al naturii domnitor.
Cu alte cuvinte, “omul există pentru a conduce lumea”. Ăsta nu este în nici un caz vreun fapt ştiinţific, şi nu este nici măcar ceva înscris în “natura umană”. Dovada? Există oameni (populaţiile tribale indigene) care nu au credinţa asta.

Creştinismul ar fi funcţionat perfect dacă oamenii ar fi fost mai buni decât sunt ei în realitate.
Comunismul ar fi funcţionat perfect dacă oamenii ar fi fost mai buni decât sunt ei în realitate.
Sistemul politic actual al “democraţiei” reprezentative ar funcţiona perfect dacă oamenii ar fi mai buni decât sunt ei în realitate.
Toate acestea sunt utopii.
Oare cum ar arăta un stil de viaţă care să nu plece de la presupunerea că oamenii sunt mai buni decât în realitate?
Un stil de viaţă care să funcţioneze pentru oameni aşa cum sunt ei, nu buni, nu răi, ci doar oameni.
Ei bine, oricât de ciudat ar părea, această credinţă, că oamenii ar trebui să fie mai buni decât în realitate, nu e ceva specific omului în general, ci este specific doar civilizaţiei noastre. Pentru că întotdeauna am inventat sisteme care nu au funcţionat, şi pe cine era să dăm vina? Pe sistem? O, nu. Sistemul e perfect, oamenii sunt de vină. Dacă ar fi doar un pic mai buni, totul ar funcţiona cum trebuie.
Aşa stă treaba cu toate stilurile de viaţă pe care le-am inventat până acum. Şi, din nou oricât ar părea de ciudat, nu toate stilurile de viaţă sunt inventate. Unele dintre ele s-au format prin evoluţie, prin mici ajustări aduse pe rând de fiecare generaţie. Făcând parte din categoria evoluţiei biologice, evoluţia culturală are şi ea o particularitate foarte interesantă: ceea ce nu funcţionează dispare.
Stilurile de viaţă formate prin evoluţie trebuie să funcţioneze pentru oameni aşa cum sunt ei în realitate, căci dacă nu ar fi aşa, atunci n-ar exista deloc. Exact la fel cum meduzele trebuie să funcţioneze, ştim sigur că funcţionează în concordanţă cu realitatea, prin simplul fapt că le vedem că există.
Evident că nu avem cum şi nici nu vrem să ne mutăm înapoi în junglă. Trebuie să inventăm în continuare, dar eu zic să uităm de vechea presupunere că oamenii ar trebui să fie mai buni decât sunt în realitate. Omul e om şi nu îl poţi schimba. Să terminăm odată pentru totdeauna cu utopiile!

În finalul articolului despre Natură, am explicat cum că Natura este mai degrabă un construct cultural decât o entitate existentă, şi cam la fel stă treaba şi cu conceptele de “natural” şi “artificial”. După cum zice prima lege a termodinamicii, nici materia şi nici energia nu pot fi create din nimic şi nu pot fi nici distruse, ci în schimb este vorba de o continuă transformare dintr-o formă în alta.
Totuşi, nu se poate nega faptul că anumite obiecte, cum ar fi de exemplu microprocesoarele din calculatoare au fost destul de mult transformate de om. Un microprocesor este defapt nisip (siliciu) prelucrat. Până la urma urmei, cred că ai putea reduce şi Internetul la elementele din care este construit: nisip, petrol, pietre, etc.
Ce mă gândeam mai demult?
Că un om poate să aibe doar o cantitate limitată de interacţiune cu exteriorul. Dacă interacţionează mai mult cu x, va trebui să interacţioneze mai puţin cu celelalte chestii.
Noi interacţionăm din ce în ce mai mult cu obiecte pe care le-am prelucrat foarte mult (tehnologie), şi din ce în ce mai puţin cu obiecte neprelucrate foarte mult de noi (copaci, iarbă, râme).
Problema este că omul a evoluat timp de 200 de mii de ani pentru a funcţiona într-un mediu nu foarte mult prelucrat de el, şi explozia asta tehnologică a avut loc foarte de curând, aş zice că începând cu Revoluţia Industrială.
Acuma, ştiu că omul este foarte adaptabil, dar cred că şi adaptabilitatea asta are o limită. Oare am putea să trăim doar pe Internet? Şi dacă am putea, cât de bine ne-am simţi?
Na… în sfârşit. Nu spun că tehnologia este rea, doar că poate evoluează prea repede pentru a ne putea adapta la ea aşa de bine cum aş vrea eu.

Adesea, în discursurile ecologiste vine vorba despre Natură, care e percepută ca fiind totalitatea proceselor şi fenomenelor din lumea non-umană. Se spune că civilizaţia noastră a încercat “să controleze Natura”, că “s-a alienat de Natură” sau că “trăim împotriva Naturii”.
Asta se întâmplă deoarece, în cultura noastră, s-a uitat faptul că facem parte din toate procesele şi fenomenele lumii exact la fel de mult ca orice altă fiinţă. Dacă ar exista ceva numit Natură, am face parte la fel de mult din ea ca şi veveriţele şi caracatiţele şi ţânţarii.
Nu avem cum să ne alienăm de Natură, sau să “trăim împotriva” ei. Nu ne puteam aliena de Natură la fel cum nu ne putem aliena de legile termodinamicii. Nu putem să trăim împotriva Naturii la fel cum nu putem să trăim împotriva gravitaţiei. Din contră, se vede din ce în ce mai clar că procesele şi fenomenele lumii acţionează asupra noastră exact la fel cum acţionează asupra tuturor celorlalte fiinţe. Stilul nostru de viaţă este instabil din punct de vedere evoluţional, şi prin urmare este pe cale de a se autoelimina într-un mod perfect obişnuit.
A spune că ar trebui să ne apropiem de Natură are pentru mine la fel de mult sens ca şi a spune că ar trebui să ne apropiem de circuitul carbonului. Când stai într-o poieniţă de pădure eşti la fel de “aproape de Natură” ca şi atunci când stai într-o sală de cinema. Defapt faci tot timpul parte din “Natură”, din întreaga comunitate a vieţii.

Întâi şi întâi, mă simt nevoit să menţionez că nu sunt deloc o persoană religioasă. Povestea Genezei mă interesează strict din punct de vedere antropologic. Cred că s-ar putea spune că este printre cele mai răspândite poveşti din cultura noastră, aşa că de ce să nu-i arunc o privire mai atentă?
Ce îmi sare mie în ochi din povestea asta e faptul că agricultura este privită ca un blestem aruncat asupra noastră. În plus, Cain fermierul este personajul negativ, deci în mod clar agricultura nu e privită cu ochi buni. Ţineţi minte ideea asta, o să revin la ea.
Acum, gândiţi-vă la cum e percepută agricultura în cultura noastră. Invenţia agriculturii este considerată cea mai mare binecuvântare din toată istoria umanităţii. Agricultura este defapt percepută ca fiind singurul stil de viaţă cu adevărat uman de a trăi, ca fiind diferenţa fundamentală dintre om şi animal. Din cauza asta, popoarele indigene care nu practică agricultura sunt chiar considerate a fi oarecum sub-umane.
Sesizaţi contradicţia? Agricultura — binecuvântare sau blestem. Cum pot aceste două perspective total contradictorii să existe una alături de cealaltă în cultura noastră?
Notă: eu nu cred nici că agricultura este un blestem şi nici că-i o binecuvântare. Cu toate că în general nu prea îmi place agricultura intensivă, există anumite forme de agricultură cum ar fi permacultura care sunt mult mai “sustainable”.

Am dat de curând peste un studiu care confirmă vechea presupunere cum că uneltele sunt reprezentate de către creierul uman ca şi părţi temporare ale corpului.
În studiul cu pricina, subiecţilor li s-a dat să folosească un braţ mecanic. După ce l-au folosit şi numai câteva minute, aceştia s-au comportat o vreme ca şi cum braţul lor ar fi fost mai lung decât este în realitate. În plus, subiecţii au perceput atingeri între vârful degetelor şi cot ca fiind mult mai distanţate decât sunt în realitate.
După folosirea braţului mecanic, subiecţii au continuat să-şi folosească braţul biologic cu succes, dar îndeplineau diverse sarcini în mod diferit decât le îndeplineau înainte de folosirea uneltei, şi cu viteză mai mică, până când se obişnuiau cu noua dimensiune a braţului (cea normală).
Acesta pare a fi un proces prin care trecem într-una fără să ne dăm seama. Odată ce o unealtă este integrată în imaginea corpului din creier, aceasta poate fi manevrată şi controlată ca şi cum ar fi o parte a corpului.
Aşadar uneltele schimbă modul în care mintea percepe corpul. În plus ştim dinainte că mintea şi corpul se influenţează reciproc tot timpul. Noutatea constă în faptul că acum intră în scenă şi uneltele ca făcând parte din acest tot unitar care înseamnă om.
Ce înseamnă asta? Că uneltele pe care le folosim schimbă ceea ce suntem. O idee de ţinut minte.

Pe scurt, diferenţa dintre conducerea prin consens şi conducerea majorităţii este că, în cazul luării deciziilor prin consens, se discută până când toate părţile cad de acord asupra unei chestiuni, pe când în cazul cunducerii majorităţii, astfel de discuţii nu mai sunt necesare — se face cum vrea majoritatea.
O altă diferenţă, poate nu foarte importantă, ar fi că atunci când se votează, pentru a se vedea care parte deţine majoritatea, chestiunile asupra cărora se votează trebuie să fie scurte şi la obiect. Adesea ele sunt simple întrebări “da sau nu”, iar uneori mai sunt şi de genul “A sau B sau C sau…”. Pe de altă parte când se discută o chestiune asupra căreia se doreşte un consens, se poate ajunge la tot felul poveşti lungi, compromisuri, îmbârligături, etc.
Nu e greu de văzut că luarea deciziilor prin consens e mult mai anevoioasă decât prin simpla majoritate. În plus, în mod clar că este şi practic imposibilă la nivelul unui stat cu milioane de cetăţeni, dar în comunităţi mai mici, la scara numărului lui Dunbar de exemplu, ar putea aduce anumite avantaje.
Aveam de gând mai demult să scriu despre asta, şi am citit de curând ceva foarte fain care m-a împins s-o fac acum: o prezentare din 2002 a lui Jeannette Armstrong, indiancă Okanagan.
După cum unii poate că ştiu deja, tocmai m-am întors cu Irina dintr-o mică excursie la Amsterdam. Cam aşa a fost:
Am plecat cu avionul într-o joi dimineaţă, şi am zburat foarte frumos (asta a fost prima mea călătorie cu avionul), cu excepţia câtorva turbulenţe care se simţeau remarcabil de asemănător cu gropile de pe şosea.
Avionul ne-a dus până la Dortmund (cam la 250 km de Amsterdam), că doar aşa am găsit zbor. De acolo am încercat să mergem cu autostopul, dar după o oră de stat în ploaie, şi obosiţi după o noapte de nesomn, ne-am hotărât să luăm trenul.
Pe drum ne-am oprit căteva ore la Enschede (cam pe la jumătatea drumului). Irina îl cunoştea destul de bine, că a stat acolo un an la facultate. Aşa că ne-am plimbat puţin, am băut o bere în Papillon-ul local, şi apoi am plecat din nou la drum înspre Amsterdam.
Ce cred eu
În cultura noastră este ambientă credinţa că lumea există pentru om, iar omul există ca să o cucerească şi să o conducă.
Eu, din contră, cred că omul există pentru lume, la fel cum broaştele, lupii şi ferigile există pentru lume. Cred că lumea nu există pentru nici o specie anume.
Se observă în cadrul evoluţiei vieţii o tendinţă spre complexitate, prin urmare, o tendinţa spre inteligenţă şi conştiinţă de sine. Şi am putea presupune că dacă asta nu s-ar fi întâmplat cu Homo Sapiens, s-ar fi întâmplat ca o altă specie să fie prima.
În plus, se mai observă în cadrul evoluţiei şi o tendinţă spre diversitate. Selecţia naturală nu înseamna că o singură specie iese câştigătoare. Dacă ar fi aşa, atunci am avea câte o singură specie pe fiecare nivel de competiţie. Iar asta nu se observă în comunitatea vieţii. Selecţia naturală e cu totul altceva: un proces care se întampla în interiorul speciilor.
Aşa că, dacă ar fi să ţinem cont de aceste două tendinţe ar trebui să presupunem că, în viitor, ar putea apărea mai multe specii inteligente şi conştiente de sine.
Odată cu creşterea inteligenţei vine şi puterea, iar odată cu puterea vine şi responsabilitatea. Da, probabil că am putea să obţinem controlul suprem, să transformăm toată planeta într-un imens câmp cu orez şi porumb (sau poate că ne vom autodistruge încercând s-o facem), dar oare chiar trebuie să facem asta? Membrii culturii noastre au credinţa că da. Eu spun că nu.
În schimb, ţinând cont de tendinţele din cadul vieţii, de complexitate şi diversitate, spun că trebuie să lăsăm ceva loc şi celorlalte specii, dintre care poate unele au potenţialul să devină ceea ce am devenit noi, şi chiar mai mult. Asta nu ar împiedica în nici un fel progresul nostru, eventual poate că l-ar încetini, dar care-i graba?