click pentru mărire
Am găsit într-o noapte, împreună cu Irina, panoul ăsta aruncat lângă coşul de gunoi din faţa unei şcoli. Şi m-am gândit că ar putea fi util pentru toţi prietenii mei interesaţi de dezvoltarea personală.
Spicuim:
Contrar impresiei generale, constructorii piramidelor nu erau sclavi. Istoricii sunt siguri de asta. Dovezile arheologice o dovedesc.
Totuşi, asta nu înseamnă că aceştia duceau o viaţă grozavă. Dovezile arheologice mai indică şi o alimentaţie puţin variată şi proastă, vertebre tocite de munca grea, şi aşa mai departe.
Din moment ce vechii egipteni cunoşteau scrisul, există şi izvoare istorice scrise care confirmă aceste două aspecte, constructorii piramidelor nu erau sclavi, dar totuşi duceau o viaţă de tot rahatul. Diferenţele dintre săraci şi bogaţi erau extreme, aceştia din urmă trăind într-un lux de neimaginat pentru ceilalţi.
Acuma, se naşte întrebarea: de ce anume acceptau aceşti oameni să trăiască aşa? Iar răspunsul este mai mult decât simplu: pentru că pur şi simplu nu vedeau să existe vreo alternativă.
Faraonului Khufu i-au trebuit douăzeci şi trei de ani ca să-şi construiască Marea sa Piramidă din Giza. Pentru asta, cam 1100 de blocuri de piatră, fiecare cântărind în jur de două tone şi jumătate, trebuiau scoase din carieră, mutate, şi amplasate în fiecare zi, pe tot parcursul sezonului anual de construcţie care dura cam patru luni.
Totuşi, în mod surprinzător, Khufu nu fost nevoit să exercite nici o forţă asupra muncitorilor săi.
În mod similar, nici Bill Gates nu trebuie să exercite nici o forţă asupra muncitorilor săi pentru a-i construi piramida, o piramidă care cu siguranţă că întrece de sute de ori piramida lui Khufu, cu toate că nu este construită din piatră.
Nu este nevoie de nici un control deosebit pentru a face din oameni constructori de piramide, dacă aceştia consideră că nu au nici o alternativă. Ei vor construi orice li se spune să construiască, indiferent dacă este vorba de piramide, zgârie-nori sau software pentru calculatoare.
Ăsta-i un articol la care mă gândesc de ceva timp.
Este de presupus că ceea ce numim conştiinţă de sine nu a apărut brusc la oameni, ci treptat. De altfel, observăm şi la alte animale indicii care ar putea sugera un început al conştiinţei de sine.
Mai departe: în psihologia de azi este binecunoscut faptul că o mare parte a proceselor mentale care se întâmplă la un om, se întâmplă fără ca acesta să fie conştient de ele. Asta e ceea ce se numeşte mintea inconştientă (denumitea de subconştient este învechită).
Defapt, se estimează că raportul dintre conştient şi inconştient este similar raportul dintre partea de suprafaţă a unui aisberg şi partea de sub apă.
Cum a fost descoperită existenţa inconştientului? Prin simplul fapt că procesele care se întâmplau acolo determinau acţiuni inexplicabile pentru mintea conştientă, acţiuni iraţionale, ca să zicem aşa.
Însă, după câte se pare, acţiunile pe care le numim iraţionale sunt defapt decizii optime, dar luate inconştient, pe baza unor interese “ascunse”, care nu sunt cunoscute de mintea conştientă.
Aşadar, e de presupus că în cursul evoluţiei minţii umane de până acum, raportul dintre procesele mentale conştiente şi cele inconştiente a fost în continuă creştere.
Acuma, dacă ar fi să extrapolăm, concluzia ar fi că acest raport va creşte în continuare, până când toate procesele metale se vor petrece conştient, şi nu va mai exista nimic din ceea ce numim iraţional. Sau cel puţin că se va tinde spre situaţia asta.
Problema-i că mie asta nu mi se pare o situaţie chiar ideală. Am impresia că am fi ca un fel de roboţei în cazul ăsta. Oare cum ai putea să exişti fără un sistem de valori în care să te situezi? Afinitatea pentru un anumit sistem de valori în defavoarea celorlalte este în mod clar o decizie iraţională. Pentru că nimic nu are valoare intrinsecă, oamenii sunt cei care atribuie sau nu valoare unei chestii.
Şi fără un sistem de valori, cum ai putea să vrei să faci ceva, orice? Probabil că doar ai exista, complet pasiv la orice se întâmplă în jur.
Asta îmi aminteşte de o discuţie purtată aici cu un individ pe nume Armin. El spunea într-un comentariu din 10 septembrie că “a avea prea multă conştinţă de sine este ca şi cum nu ai avea deloc.”
Conspiraţionismul este credinţa în una sau mai multe teorii conspiraţioniste, teorii care în mod evident nu pot fi dovedite, pentru că atunci n-ar mai fi vorba de teorii conspiraţioniste, ci de fapte asupra cărora toată lumea e de acord.
Le ştim foarte bine:
Diverse sondeje de opinie au arătat că o persoană care crede într-o anume teorie a conspiraţiei tinde să creadă şi în altele, iar pe de altă parte, o persoană care nu crede într-o anumită teorie a conspiraţiei, tinde să nu creadă nici în altele.
Printre originile psihologice ale conspiraţionismului, psihologii au sugerat căutarea pentru un scop în viaţă.
De asemenea, e de remarcat că, indiferent dacă grupul de conspiratori e perceput ca fiind ostil sau nu, adesea se găseşte şi un element de siguranţă în existenţa lui. Oferă mai multă consolare să te gândeşti că toate complicaţiile şi frământările umanităţii sunt puse la cale de fiinţe umane decât că sunt rezultatul unor factori dincolo de controlul uman. Oferă mai multă consolare să te gândeşti că ele nu sunt aleatoare, ci sunt ordonate de către o inteligenţă umană.
Dacă este implicat un grup de conspiratori, atunci există întotdeauna speranţa că aceştia ar putea fi daţi jos de la putere, sau că te-ai putea alătura lor şi deţine şi tu aceeaşi putere.
Dusă la extrem, credinţa în teorii conspiraţioniste ţine de psihologia clinică, şi este un semn de schizofrenie (în special schizofrenie de tip paranoic).
Christopher Hitchens numeşte teoriile conspiraţioniste “gazele de eşapament ale libertăţii de exprimare”, produsul inevitabil a unui volum mare de informaţie care circulă printre un mare număr de oameni.
Se cheamă teorii conspiraţioniste pentru că nu se stie sigur. Există o tabără care zice DA şi una care zice NU, fiecare cu argumentele ei. La fel ca şi in cazul existenţei lui Dumnezeu, se poate dezbate la infinit aducându-se argumente pro si contra, dar fără să se ajungă la o concluzie certă. Eu am renunţat de multă vreme să port dezbateri de acest gen. Mi se par a fi destul de ineficiente.
Iar în ceea ce priveşte conducerea lumii, nu cred ca ea să fie în mânile nici unui grup de conspiratori, ci se cam întâmplă la vedere: Organizaţia Mondială a Comerţului, Banca Mondială, G8, şi toate cele care se întâlnesc periodic pentru a pune lumea la cale. Şi ei chiar recunosc că asta fac (sau cel puţin asta încearcă să facă, pentru că nu au nici pe departe un control absolut).
Astea sunt toate nişte asociaţii nedemocratice. În interesul cui iau ei deciziile? Cine i-a ales în rolul de conducători ai lumii? Nimeni nu ştie.
Expunerea la vid
Ştim cu toţii acele imagini din filmele SF, în care o persoană ejectată în spaţiu fără a avea costum de protecţie păţeşte tot felul de chestii nasoale: îi explodează ochii, îi fierbe sângele, îngheaţă instantaneu, explodează cu totul chiar, şi tot felul de alte treburi neplăcute. Ei bine, în mod nu foarte surprinzător, toate astea sunt mari exagerări.
Pe scurt, expunerea la vid timp de aproximativ jumătate de minut are toate şansele să nu se lase cu stricăciuni de durată.
Într-adevăr, temperatura din spaţiul cosmic este foarte mică, dar corpul nu îngheaţă instantaneu pentru că transferul de căldură este foarte mic. Vidul este izolatorul perfect. Mai în detaliu: fiind vid, nu există prea multe molecule cu care corpul tău să intre în contact şi să piardă din căldură.
Într-adevăr, presiunea este şi ea foarte mică, iar dacă ai fi un balon de heliu, probabil că ai exploda. Dar nu eşti. Eşti în mare parte alcătuit din lichide şi solide, nu gaz, iar lichidele nu îşi modifică prea mult volumul la variaţiile presiunii. În plus, pielea este mai rezistentă decât cea a unui balon. Din câte am înţeles te umfli un pic şi cam asta-i tot.
Dar totuşi ce se întâmplă? 10 secunde te distrezi, cam după 15 secunde îţi pierzi cunoştiinţa din cauza lipsei de oxigen din sânge, după jumătate de minut încep să apară stricăciuni de lungă durată ale corpului, şi cam după două minute eşti mort (prin sufocare).
Uitaţi aici ce zice echipa Ask an Astrophysicist de la NASA.
Bine, adevărul e că nu am vorbit despre arsurile solare. Dar să presupunem că ne aflăm în orbita Pământului, pe partea cu noaptea.
Acuma, asta îmi dă o idee interesantă. Dacă zborurile în spaţiu vor deveni vreodată foarte ieftine, poate că aş încerca treaba asta pentru vreo 10 secunde, eventual când e lună plină. Voi ce ziceţi?