Teoria drepturilor naturale este una foarte bizară din punctul meu de vedere. După toate aparenţele, nişte mari filosofi au studiat natura umană şi ajuns la concluzia că există un set de drepturi înscrise acolo. Apoi, aceşti mari filosofi, în mărinimia lor, au notat aceste drepturi pe hârtie pentru a putea fi aflate şi de restul sub-oamenilor din jurul lor.
Poate că la început au existat mici diferenţe de opinie, dar până la urmă au căzut cu toţii de acord asupra acestor drepturi naturale, şi le-au formulat în ceea ce se cheamă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1948.
De asemenea, foarte bizar mi se pare şi cuvântul inalienabil, mai ales fiindcă nu l-am găsit folosit ca şi atribut pentru alceva decât pentru drepturi. Cu alte cuvinte, drepturile omului sunt nişte drepturi înăscute, nişte drepturi pe care orice om le are prin simpla virtute că s-a înnăscut, şi care nimeni nu i le poate lua.
Totuşi, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un tratat semnat între state, şi nu are nici o putere legală. Aşadar, dacă trăieşti într-o ţară a cărei constituţii nu conferă aceste drepturi, defapt nu le ai. Nu poţi merge la tribunal şi să pretinzi că ţi-au fost violate drepturile omului decât în cazul în care constituţia statului respectiv spune că ai acele drepturi.
Deci, practic vorbind, nu avem aceste drepturi pentru simplul fapt că ne-am născut, ci le avem din cauză că aşa spune constituţia ţării în care trăim.
Drepturile sunt antonimul legilor. La fel cum legile ne spun ce nu avem voie să facem, drepturile spun ce avem voie.
Dar oare este absolută nevoie de drepturi şi de legi precis formulate şi scrise undeva? Oamenii au trăit fără ele foarte bine timp de sute de mii de ani, şi încă mai trăiesc la fel de bine acolo unde acestea nu există, adică în afara graniţelor de expansiune a culturii noastre.
Obsesia noastră pentru drepturi este în strânsă legătură cu obsesia pentru moralitate, pentru bine şi rău absolut, şi este doar o altă particularitate ciudată a culturii noastre ciudate.
Economia bazată pe cadouri
Dacă tot e sezonul cadourilor, m-am gândit să abordez şi eu subiectul din perspectiva mea. Aşadar:
O economie este un sistem în care mai mult pentru cineva înseamnă mai puţin pentru altcineva. Asta e cea mai fundamentală definiţie la care pot să mă gândesc.
Despre economia bazată pe schimb, ştim cu toţii. Ea include trocul şi economia de piaţă. Pe de altă parte, un tip de economie despre care lumea nu ştie foarte mult este economia bazată pe cadouri.
Faptul că nu foarte multă lume ştie despre ea este semnificativ. E semnificativ pentru că oamenii au trăit exclusiv în economii bazate pe cadouri peste 95% din istoria lor. Vorbesc desigur despre popoarele tribale. Antropologii au găsit că multe dintre popoarele de vânători-culegători nici măcar nu au conceptul de schimb. Primii exploratori-neguţători trebuiau să le explice conceptul oferindu-le cadouri, iar apoi pretinzând alte cadouri în schimb.
Ce înseamnă mai exact o economie bazată pe cadouri? Înseamnă o adunătură de oameni care ştiu fiecare să primească fără a se simţi obligaţi să ofere ceva în schimb, şi să ofere fără a se aştepta să primească ceva în schimb.
Acuma, evident, o economie bazată pe cadouri nu are cum să funcţioneze la o scară similară cu cea a civilizaţiei noastre. Dar la scara numărului lui Dunbar nu văd nici un motiv bun pentru care aceasta să nu funcţioneze la fel de bine ca şi în cazul popoarelor tribale. De exemplu într-un grup extins de prieteni. De fapt, asta încă se mai întâmplă la un anumit nivel în grupurile de prieteni, iar eu o să încerc să măresc acest nivel.
Pentru cine ştie ce motiv îmi vine acum în minte faptul că folosesc cu mult mai multă plăcere Ubuntu care este un cadou open source decât aş folosi un Windows furat. Parcă, fiind cadou, am şi mai mare încredere în bunele intenţii ale celor ce l-au construit.