Mi se pare foarte ciudat conceptul ăsta de motivație externă. A apărut de două ori în discuții cu doi prieteni diferiți, așa că m-am gândit “De ce să nu scriu și un articol despre asta?”.
După câte bag de seamă de pe pagina de Wikipedia, psihologii împart motivația în două categorii: internă și externă. Motivația internă e când tu ai chef să faci ceva, și faci, iar motivația externă e când tu în mod normal nu ai avea chef, dar vin diverși factori externi care te conving să faci lucrul respectiv.
Să luăm de exemplu meseria de orator motivațional sau aceea de scriitor motivațional. Pentru ce există oamenii ăștia? Ca să ne convingă să facem ceva ce defapt nu avem chef să facem? Gizăs! Și când te gândești că există oameni care chiar plătesc pentru acest valoros serviciu.
Trăim într-o lume de nebuni, oameni buni!





Regula de aur
Bun, se pare că iarăşi am descoperit eu gaura din covrig. După ce am stat o vreme şi m-am gândit, am intrat şi pe Wikipedia, şi am găsit că George Bernard Shaw mi-a luat-o puţin înainte.
Aşadar. Regula de aur a eticii spune: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Na, în sfârşit, mai există şi forma sa afirmativă: Fă altora doar ceea ce ţie îţi place.
Iar Bernard Shaw scrie în 1903 în “Maxime pentru revoluţii“: Nu face altora ceea ce ţie îţi place. Gusturile lor s-ar putea să difere de ale tale. Regula de aur este că nu există reguli de aur.
Sunt numai cu 107 ani mai târziu…
Pentru a rezolva problema, se pare că marii filosofi ai culturii noastre au inventat aşa numita regulă de platină, care nu spune nimic altceva decât: Fă altora doar ceea ce lor le place.
Dar oare chiar e nevoie de o regulă pentru asta? După cum am scris şi în finalul articolului despre binele şi răul absolut, compasinuea este suficientă, nu e nevoie de nimic în plus. Compasiunea e intuitivă, înnăscută, şi şi-ar face mult mai simţită prezenţa dacă nu ar fi atrofiată de toate regulile pe care suntem obligaţi să le urmăm.
Dar eu o luasem într-o direcţie puţin diferită. Mă gândeam că în cadrul unei culturi, regula de aur se aplică binişor, fiindcă sistemul de valori este unul relativ comun tuturor.
Problema apare la interacţiunea dintre două culturi. De exemplu, când oamenii culturii noastre au dat buzna în Lumea Nouă şi au început să-i convertească pe toţi (cu forţa) la stilul nostru de viaţă, ei puneau în practica exact regula de aur. Nouă ne plăcea stilul nostru de viaţă, şi prin urmare am văzut ca pe o chestie bună să-i convertim pe toţi la el, ne-am simţit chiar obligaţi să facem asta.
Din punctul ăsta de vedere, în spatele regulii de aur se află presupunerea ascunsă că există doar un singur mod corect de a trăi, etnocentrismul specific culturii noastre.