Eu simt că lumea poate să fie mult mai plăcută pentru toţi decât este ea acum, aşa că m-am hotărât ca de acum încolo să mă alătur şi eu tutoror vocilor care anunţă pentru anul 2012 o majoră schimbare în bine.

Aşadar, băgaţi bine de seamă:

• În anul 2012 vom fi în sfârşit contactaţi în masă de către inteligenţe extraterestre.
• Anul 2012 va marca întoarcerea lui Quetzalcoatl, şarpele cu pene.
• În anul 2012 toate planetele se vor alinia cu centrul galactic.
• În anul 2012 va începe era Vărsătorului.
• În anul 2012 colapsul economic va fi complet, şi toată lumea va înţelege că sistemul actual nu mai are cum să existe.
• În anul 2012 vom înţelege cu toţii că omul nu este separat de toate celelalte aspecte ale realităţii, că destinul lui nu e să conducă această lume, ci să facă parte din ea.

Așadar. Teoria clasică, a replicatorului inițial, susține că viața a apărut cu o primă moleculă care a fost capabilă să se reproducă singură folosind elementele din jur, și din care toate actualele specii au luat formă prin mutații succesive. Motorul din spatele evoluției, conform acestei teorii, este competiția.

O nouă teorie, cea a seturilor autocatalitice, susține că viața ar fi putut să apară și altfel. Un set autocalaizator este un set de molecule în care fiecare moleculă catalizează formarea uneia sau mai multor molecule din setul respectiv.

Să luăm de exemplu, moleculele din imaginea alăturată. Molecula A catalizează formarea moleculei B, molecula B catalizează formarea moleculei C, molecula C catalizează formarea moleculei D, molecula D catalizează formarea moleculei E și molecula E catalizează formarea moleculei A.

Desigur, se poate spune că molecula A se foloseste de moleculele B, C, D și E pentru a se reproduce, dar ar fi o desemnare aleatoare, pentru că același lucru s-ar putea spune despre fiecare moleculă din set. Adevărul e că fiecare depinde de toate celelalte.

După formare, un astfel de set iniţial, printr-o treptată creştere în complexitate, a ajuns la nivelul biosferei aşa cum este ea astăzi.

În opoziție cu teoria replicatorului inițial, teoria seturilor autocatalitice sugerează cu motorul din spatele evoluției nu este competiția, ci este cooperarea.

După câte se pare, aparița aleatoare a unui replicator inițial este cu câteva ordine de magnitudine mai puțin probabilă decât apariția unui set autocatalitic.

Povestea pe lung, în limba engleză, aici.

Din colecția A People’s History of the United States, a lui Howard Zinn (a murit la 87 de ani, în timp ce înota), preluat de la Pai Mei.

“Observand un schimb de prizonieri intre Iroquois si francezi in partea de sus a statului New York in 1699, Cadwallader Colden spune: “desi s-au facut toate eforturile posibile pentru a-i aduce acasa pe francezi, care erau prizonieri ai celor Cinci Natiuni, si aveau libertate totala de la indieni, putini au putut fi convinsi sa se intoarca.” El trebuie sa admita ca aceasta nu este doar o reflectie a calitatii vietii colonistilor francezi, “deoarece englezii au avut aceleasi dificultati” in a-i convinge pe ai lor sa vina acasa, in ciuda superioritatii modului de viata englez.

“Nici argumentele, nici tratatele, nici lacrimile prietenilor si rudelor nu i-au putut convinge pe multi dintre ei sa-si paraseasca noii prieteni indieni; cativa dintre ei pe care rudele i-au convins sa vina acasa, in scurt timp s-au saturat de modul nostru de viata si au fugit din nou la indieni, si au trait intre ei pana la sfarsitul vietii. Pe de alta parte, copii indieni au fost educati intre englezi, imbracati si invatati, dar, cred ca nu este nici macar un singur caz, cand unul dintre acestia, dupa ce au fost liberi sa revina intre ai lor, sa fi ramas cu englezii, ci s-au intors la popoarele lor, si au indragit modul indian de viata, la fel ca si cei care nu cunosteau nimic despre modul civilizat de viata. Si, autorul conclude, ca cea ce s-a intamplat in cazul acestui schimb de prizonieri, “a fost adevarat si in multe alte ocazii”.

Benjamin Franklin e si mai direct: “Cand un copil indian este crescut in civilizatia albilor, remarca el, civilizatia intr-un fel nu se lipeste, si la prima ocazie el se va intoarce la rudele lui rosii, de unde nu mai exista nici o speranta de a-l recupera. Dar cand albi de orice sex au fost luati prizonieri de tineri de catre indieni, si au trait o vreme printre ei, desi rascumparati de catre prietenii lor si tratati cu toata grija pentru a-i face sa ramana intre englezi, in scurt timp sunt dezgustati de modul nostru de viata, si eforturile necesare pentru a-l mentine, si se folosesc de prima oportunitate pentru a fugi din nou in padure, de unde nu mai pot fi adusi inapoi.

Erau intotdeauna marile paduri, si viata care putea fi traita acolo era dupa cum admite Crevecoeur, “captivanta”, poate chiar superioara vietii cu care se mandreau europenii transplatati. Deoarece, dupa cum se stia spre amuzamentul multora: “mii de europeni sunt indieni, si nu avem nici un exemplu al unuia dintre acesti aborigeni care sa fi devenit european de buna voie!”

Asupra fiecăruia dintre noi se exercită o imensă presiune de a juca după “regulile sistemului”.

Presiunea asta se exercită printr-o groază de metode, dar cea mai fundamentală dintre ele este următoarea: dacă nu ai bani, nu primești de mâncare.

Prin urmare chestiunea hranei este esențială pentru orice aspirant la “evadarea din sistem”.

După câte bag eu de seamă, hrana se poate obține în două moduri diferite:

• Direct de la sursă, prin agricultură, vânătoare, pescuit, cules, etc. Pentru agricultură ai nevoie de un teren al tău, iar pentru vânătoare și pescuit ai nevoie de autorizații care din câte am înțeles costă o grămadă de bani.
• Indirect, de la persoane care au deja mai multă hrană decât au nevoie și sunt dispuși să-ți ofere și ție din ea, fie gratuit (familie, prieteni apropiați), fie în schimbul a ceva ce au ei nevoie de la tine. De obicei acest ceva sunt banii, dar ei sunt de preferat doar pentru că pot fi cu ușurință convertiți în orice fel de produs sau serviciu disponibil pe piață. Teoretic vorbind, ar trebui să poți primi hrană în schimbul muncii tale, mai ales dacă asta se practică într-un cerc larg de prieteni și cunoștiințe. Menționez aici că nu trebuie să fie vorba neapărat despre muncă necalificată. Să zicem că ești un instalator care lucrează pe de gratis și care tot timpul este binevenit la masă la câțiva zeci/sute de “clienți”.

Termodinamic privind problema, hrana pe care o consumăm este transformată în energie, care ne permite să trăim. Energia respectivă este obținută prin arderi la nivel celular, iar combustibilul este hrana consumată.

Din cauza asta, energia hranei se măsoară în calorii, o kilocalorie reprezentând cantitatea de energie necesară pentru a mări cu un grad Celsius temperatura unui litru de apă.

Un bărbat consumă aproximativ 2500 kcal/zi, iar o femeie 2000 kcal/zi. Se poate observa că asta înseamnă destul de mult. E cantitatea de energie pe care ai consuma-o ca să aduci la fierbere 25 sau 20 de litri de apă care inițial era bocnă.

Hrana care conține cea mai multă energie este slănina, ea are 9 kcal/gram, deci pentru a supraviețui ai nevoie să consumi zilnic minim 222 grame de hrană (2000/9). Asta înseamnă minim 81 de kilograme de hrană pe an.

Buuun, acum să încep cu aberațiile.

Să luăm în considerare întreaga biosferă a planetei, și să luăm în considerare un om care reprezintă o porțiune din biosfera asta. Pentru a putea continua să trăiască, el trebuie ca în fiecare zi să-și alipească la corpul său minim 222 grame de materie organică, materie care înainte făcea parte din corpul altei vietăți, pentru ca mai apoi să o transforme în energie necesară supraviețuirii. Și asta indiferent dacă este vegetarian, lacto-ovo-vegetarian sau omnivor.

Obișnuiam să spun că viața este luată cu împrumut, pentru că mâncăm alte vietăți terminându-le viața, iar când vine momentul și noi devenim hrană pentru alte vietăți, dar mi-am dat seama de curând că asta nu e o descriere foarte precisă.

Chair și dacă ar fi să trăiești doar 30 de ani, consumi minim 2400 de kilograme de hrană, din care greutatea ta la sfârșitul vieții nu are cum să reprezinte mai mult de 5%. Restul este consumat. Deci nu poate fi vorba despre un împrumut pe care până la urmă îl returnezi. Prin urmare, o descrie mult mai aproape de realitate a vieții ar fi că ea este un cadou.

Și tot ceea ce ți se cere în schimb este să-ți practici funcțiile tale biologice de mamifer, chestiile pe care oricum nu te poți abține să le faci, ca să spun așa. Restul biosferei nu are nevoie de nimic mai mult de la tine.

Scriu articolul ăsta pe de o parte ca și comentariu la ultimul articol al lui Pai Mei, dar și inspirat de un citat de-al lui Jung pe care l-am citit de curând, și care mi-a rămas cumva în minte: Pendulul minții oscilează între sens și nonsens, nu între bine și rău.

Despre pe “bine și rău” nu mai am chef să vorbesc. Punctul meu de vedere ar trebui să fie destul de clar pentru cei care mă citesc: binele și răul sunt simple constructe culturale, foarte relative.

Vreau în schimb să vorbesc puțin despre “sens și nonsens”. Lumea din jur este din ce în ce mai lipsită de sens pentru oamenii culturii noastre, de unde și criza finală cu care această cultură se confruntă: colapsul valorilor.

Acest colaps vine din simplul fapt că valorile care stau la baza culturii noastre se dovedesc tot mai acut a nu fi în concordanță cu lumea în care trăim.

Despre ce valori vorbesc? Încă de mici copii știm cu toții că lumea există pentru om și că omul există pentru a o cuceri și a o conduce. Iar asta a fost o perspectivă care a avut foarte mult sens pentru noi până acum câțiva zeci de ani.

Dacă cineva ar trebui să fixeze o dată pentru începutul acestui colaps, atunci probabil că ar fi 1962, anul în care Rachel Carson a publicat Primăvară tăcută. De atunci a devenit din ce în ce mai evident faptul că acest război împotriva lumii pe care îl purtăm de zece mii de ani nu are cum să se termine bine pentru noi și că această manie a controlului a fost o idee proastă încă de la început.

Însă nu e nevoie să fii preocupat de mediul înconjurător pentru a vedea semne ale colapsului peste tot. Dependența de droguri, criminalitatea, sinuciderile, toate în creștere, în special printre tineri. În cealaltă extremă, avem oameni așa lipsiți de motivație încât au nevoie de oratori motivaționali doar pentru a mai putea merge încă o zi la serviciu. Vieți lipsite de sens. Colapsul este aici.

E vremea pentru ceva nou, pentru un nou sistem de valori, pentru o nouă perspectivă asupra lumii.

Dacă tot e sezonul cadourilor, m-am gândit să abordez şi eu subiectul din perspectiva mea. Aşadar:

O economie este un sistem în care mai mult pentru cineva înseamnă mai puţin pentru altcineva. Asta e cea mai fundamentală definiţie la care pot să mă gândesc.

Despre economia bazată pe schimb, ştim cu toţii. Ea include trocul şi economia de piaţă. Pe de altă parte, un tip de economie despre care lumea nu ştie foarte mult este economia bazată pe cadouri.

Faptul că nu foarte multă lume ştie despre ea este semnificativ. E semnificativ pentru că oamenii au trăit exclusiv în economii bazate pe cadouri peste 95% din istoria lor. Vorbesc desigur despre popoarele tribale. Antropologii au găsit că multe dintre popoarele de vânători-culegători nici măcar nu au conceptul de schimb. Primii exploratori-neguţători trebuiau să le explice conceptul oferindu-le cadouri, iar apoi pretinzând alte cadouri în schimb.

Ce înseamnă mai exact o economie bazată pe cadouri? Înseamnă o adunătură de oameni care ştiu fiecare să primească fără a se simţi obligaţi să ofere ceva în schimb, şi să ofere fără a se aştepta să primească ceva în schimb.

Acuma, evident, o economie bazată pe cadouri nu are cum să funcţioneze la o scară similară cu cea a civilizaţiei noastre. Dar la scara numărului lui Dunbar nu văd nici un motiv bun pentru care aceasta să nu funcţioneze la fel de bine ca şi în cazul popoarelor tribale. De exemplu într-un grup extins de prieteni. De fapt, asta încă se mai întâmplă la un anumit nivel în grupurile de prieteni, iar eu o să încerc să măresc acest nivel.

Pentru cine ştie ce motiv îmi vine acum în minte faptul că folosesc cu mult mai multă plăcere Ubuntu care este un cadou open source decât aş folosi un Windows furat. Parcă, fiind cadou, am şi mai mare încredere în bunele intenţii ale celor ce l-au construit.

Pentru cei care încă nu au citit Hermann Hesse, aţi face bine s-o faceţi. Vreau să reproduc aici un citat din cartea lui Călătoria spre Soare-Răsare, şi să discut un pic pe marginea lui.

Se face noapte, zise el, şi în curând are să plouă. Eu nu-mi amintesc prea mult despre faptele regelui David şi dacă au fost într-adevăr mari. Nici despre psalmii lui, cinstit vorbind, nu-mi amintesc prea mult. Dar că viaţa nu e doar un joc, asta nici un David nu poate să-mi dovedească. Tocmai asta e ea, viaţa, când e frumoasă şi fericită: un joc! Fireşte că poţi să faci din ea orice altceva, o datorie sau un război sau o închisoare, dar n-ai s-o înfrumuseţezi astfel. Noapte bună, mi-a făcut plăcere.

Când te joci, eşti dispus să încerci chestii noi fără nici o garanţie pentru utilitatea, valoarea sau succesul lor. Dar totuşi, paradoxal, tocmai când ne eliberăm de asemenea motivaţii, producem chestiile cele mai de valoare. Pentru a fi creativ, trebuie să fii pregătit să greşeşti. Din păcate, însă, în sistemul educaţional actual, greşelile sunt sever penalizate iar astfel creativitatea este drastic diminuată.

Când copiii se joacă, ei îşi imaginează că o anumită poveste este reală, şi se poartă în concordanţă. Din cauza asta, joaca adevărată este întotdeauna şi foarte serioasă. Cel care se joacă într-adevăr este cu totul absorbit în jocul său.

Prin urmare, un alt mod de a privi problema este că nu am încetat niciodată a ne juca, ci doar am ajuns atât de absorbiţi în jocul nostru încât am uitat că este doar un joc.

Multe din ideile de mai sus le-am cules de aici (sunt doar vreo cinci pagini).