Scriu articolul ăsta pe de o parte ca și comentariu la ultimul articol al lui Pai Mei, dar și inspirat de un citat de-al lui Jung pe care l-am citit de curând, și care mi-a rămas cumva în minte: Pendulul minții oscilează între sens și nonsens, nu între bine și rău.
Despre pe “bine și rău” nu mai am chef să vorbesc. Punctul meu de vedere ar trebui să fie destul de clar pentru cei care mă citesc: binele și răul sunt simple constructe culturale, foarte relative.
Vreau în schimb să vorbesc puțin despre “sens și nonsens”. Lumea din jur este din ce în ce mai lipsită de sens pentru oamenii culturii noastre, de unde și criza finală cu care această cultură se confruntă: colapsul valorilor.
Acest colaps vine din simplul fapt că valorile care stau la baza culturii noastre se dovedesc tot mai acut a nu fi în concordanță cu lumea în care trăim.
Despre ce valori vorbesc? Încă de mici copii știm cu toții că lumea există pentru om și că omul există pentru a o cuceri și a o conduce. Iar asta a fost o perspectivă care a avut foarte mult sens pentru noi până acum câțiva zeci de ani.
Dacă cineva ar trebui să fixeze o dată pentru începutul acestui colaps, atunci probabil că ar fi 1962, anul în care Rachel Carson a publicat Primăvară tăcută. De atunci a devenit din ce în ce mai evident faptul că acest război împotriva lumii pe care îl purtăm de zece mii de ani nu are cum să se termine bine pentru noi și că această manie a controlului a fost o idee proastă încă de la început.
Însă nu e nevoie să fii preocupat de mediul înconjurător pentru a vedea semne ale colapsului peste tot. Dependența de droguri, criminalitatea, sinuciderile, toate în creștere, în special printre tineri. În cealaltă extremă, avem oameni așa lipsiți de motivație încât au nevoie de oratori motivaționali doar pentru a mai putea merge încă o zi la serviciu. Vieți lipsite de sens. Colapsul este aici.
E vremea pentru ceva nou, pentru un nou sistem de valori, pentru o nouă perspectivă asupra lumii.
Viaţa, o privire materialistă
Ce se întâmplă dacă timp de o vreme mănânci mai puţină hrană decât ai nevoie pentru a supravieţui? Toată lumea ştie: perzi din greutate. Dacă asta durează pentru o perioadă suficient de lungă de timp, pierzi din greutate până ajungi doar piele şi os, iar apoi mori.
Termodinamic privind problema, hrana pe care o consumăm este transformată în energie, care ne permite să trăim. Energia respectivă este obținută prin arderi la nivel celular, iar combustibilul este hrana consumată.
Din cauza asta, energia hranei se măsoară în calorii, o kilocalorie reprezentând cantitatea de energie necesară pentru a mări cu un grad Celsius temperatura unui litru de apă.
Un bărbat consumă aproximativ 2500 kcal/zi, iar o femeie 2000 kcal/zi. Se poate observa că asta înseamnă destul de mult. E cantitatea de energie pe care ai consuma-o ca să aduci la fierbere 25 sau 20 de litri de apă care inițial era bocnă.
Hrana care conține cea mai multă energie este slănina, ea are 9 kcal/gram, deci pentru a supraviețui ai nevoie să consumi zilnic minim 222 grame de hrană (2000/9). Asta înseamnă minim 81 de kilograme de hrană pe an.
Buuun, acum să încep cu aberațiile.
Să luăm în considerare întreaga biosferă a planetei, și să luăm în considerare un om care reprezintă o porțiune din biosfera asta. Pentru a putea continua să trăiască, el trebuie ca în fiecare zi să-și alipească la corpul său minim 222 grame de materie organică, materie care înainte făcea parte din corpul altei vietăți, pentru ca mai apoi să o transforme în energie necesară supraviețuirii. Și asta indiferent dacă este vegetarian, lacto-ovo-vegetarian sau omnivor.
Obișnuiam să spun că viața este luată cu împrumut, pentru că mâncăm alte vietăți terminându-le viața, iar când vine momentul și noi devenim hrană pentru alte vietăți, dar mi-am dat seama de curând că asta nu e o descriere foarte precisă.
Chair și dacă ar fi să trăiești doar 30 de ani, consumi minim 2400 de kilograme de hrană, din care greutatea ta la sfârșitul vieții nu are cum să reprezinte mai mult de 5%. Restul este consumat. Deci nu poate fi vorba despre un împrumut pe care până la urmă îl returnezi. Prin urmare, o descrie mult mai aproape de realitate a vieții ar fi că ea este un cadou.
Și tot ceea ce ți se cere în schimb este să-ți practici funcțiile tale biologice de mamifer, chestiile pe care oricum nu te poți abține să le faci, ca să spun așa. Restul biosferei nu are nevoie de nimic mai mult de la tine.