Răspunsul stă în noţiunea de compasiune, care înseamnă să înţelegi starea cuiva, să te poţi pune în locul lui, şi să acţionezi în aşa fel încât să îi cauzezi plăcere, un “bine” relativ.
Aceste emoţii sunt într-adevăr înnăscute în noi ca şi oameni, la fel ca şi la alte animale (în special mamifere). La alte mamifere este mai mult vorba despre o contaminare emoţională, dar tot cam în aceeaşi direcţie bate.
Empatia, compasiunea, sunt elemente produse de evoluţie, şi asta îmi dă încredere în ele. Evoluţia ne dă o colecţie de succese, aşa funcţionează ea. În schimb, la alte animale în afară de om nu există nimic similar cu noţiunile de bine şi de rău, toată lumea ştie că astea sunt nişte concepte care au apărut brusc la om.
La animalele sociale, cum ar fi omul, lipsa de compasiune, sau chiar opusul ei, plăcerea de a cauza neplăcere celor din jur, se elimină cât se poate de rapid, aceşti indivizi pur şi simplu se autoelimină din societatea în care trăiesc.
Moralitatea este doar o încercare de a codifica în legi absolute aceste porniri empatice. Totuşi, aşa ceva este imposibil, de unde şi multiplele paradoxuri morale. Mai mult decât atât, codificarea în legi absolute a pornirilor empatice, elimină necesitatea de a mai avea aceste porniri, fiind suficient să urmezi legile doar de frica pedepsei. Iar dacă aceste porniri nu mai sunt necesare, ele ar putea să dispară treptat, şi atunci chiar că am fi o cultură demnă de milă.
17 Comentarii
Cred ca te-ai avantat in ape prea tulburi :) Simt si niste influente nietzscheene.
Hmmm… În general nu prea-mi place să citesc filosofie, dar presupun că idei de la diverşi filosofi circulă şi mai ajung şi pe la mine.
Iar apele nu mi se par deloc tulburi, pentru mine este foarte limpede problema. Binele şi răul absolut — imposibil de cunoscut.
Orice are pretentia de “absolut” e imposibil de cunoscut, pentru ca e pur teoretic. E presupus, nu observat.
De acord (cu menţiunea că cei împotriva eutanasiei sunt destul de convinşi că este absolut rea).
Şi sunt de acord că unele chestii imposibile de observat merită speculate. De exemplu evoluţia viitoare a bursei de valori.
Totuşi, alte chestii imposibile de observat, nu prezintă nici un interes să fie speculate, de exemplu numărul persoanelor din Australia care se scobesc în nas în acest moment.
Acuma, în cultura noastră, se observă că speculaţiile despre binele şi răul absolut prezintă foarte mult interes. Prezintă chiar cel mai mare interes dintre toate speculaţiile.
Explicaţia pe care eu o ofer pentru acest deosebit interes este următoarea:
Avem neapărată nevoie să cunoaştem binele şi răul pentru a putea conduce această lume. Dacă nu ar fi destinul nostru să o conducem, nu ar mai exista un interes atât de mare nici pentru binele şi răul absolut.
Eu nu sunt de părere că ăsta ar fi destinul nostru, şi prin urmare nu prea-mi pasă nici de bine sau de rău.
Daca aia care sunt impotriva eutanasiei sunt de acord ca eutanasia e raul absolut, asta-i face absolut idioti :))
Reformuland ce-ai scris mai sus vis-a-vis de bine, rau si putere, adevarul e ca numai oamenii care detin putere si influenta au ocazia, in societatea noastra, sa defineasca si sa impuna conceptia lor despre bine si rau. Care “bine” si “rau” sunt ambele variabile care iau valori in functie de interesele de moment. Ca tot vorbeam de 1984, fa comparatia cu atitudinea Oceaniei fata de Eurasia si Eastasia, care deveneau “bune” sau “rele” in functie de dispozitia Ministry of Truth.
Deficitar aici e conceptul “contradictiei opozitiilor”, grea mostenire venita de la greci. Pentru alternativa poti sa te uiti catre est, la chinezi, mai exact la confucianism, care are la baza conceptul de “dualitate in unitate”.
Poate că tocmai din cauza asta vestul a cucerit estul.
Esticii au avut probleme în a stabili binele şi răul absolut, şi din cauza asta n-ar fi avut cum să conducă lumea aşa de bine ca noi. ((:
Esti sigur ca vestul a cucerit estul? Mai uita-te putin pe cifre :)
Mă refeream din punct de vedere cultural, nu genetic.
Nici macar. Poate doar daca prin “est” intelegi “estul Europei”. Cultura orientala, de exemplu, e prea veche si prea puternic inradacinata ca sa fie schimbata de doua-trei pocnitori occidentale.
China, Japonia, India, cucerite cultural de Occident? Think again!
Oare în organizarea socială din orient predomină contradicţia opoziţiilor sau dualitatea în unitate? Eu zic că i-am făcut.
Eu zic sa mai citesti :)
Chiar acum 3 zile, în alegerile din Japonia, coaliţia de la putere a fost învinsă de opoziţie. Eu unul nu reuşesc să văd dualitatea în unitate din chestia asta.
Dualitatea in unitate e caracteristica pentru confucianismul chinezesc (cum am spus mai sus), nu pentru șintoismul japonez. Acolo-i alta mancare de sushi, la fel de impenetrabila si incoruptibila la nivel metafizic, ontologic, axiologic de catre firava noastra “cultura” occidentala. Nu-i schimbam “noi” pe “ei”, ci ei imprumuta doar ce li se pare util din cultura noastra. Ca tot ai schimbat macazul catre japonezi, citeste despre revolutia lor industriala, si o sa-ti dai seama in ce masura occidentul si-a impus cultura si in ce masura ei au decis ce si cum sa implementeze si sa adapteze la cultura lor. Daca a fost vreodata un razboi cultural, ei l-au castigat detasat.
Recomand cu multa caldura sa citesti, pentru inceput, “Shogun” de James Clavell si “Omul din castelul inalt” de Philip K. Dick. Treci putin si prin Alvin Toffler. O sa-ti mai deschida orizontul :)
Le-am citit pe amândouă. Alvin Toffler nu. O să ţin minte. Mulţumesc.
Şi până la urmă, nici nu ţin aşa de mult la ideea că occidentul a cucerit orientul, e doar ce am auzit că vorbeşte gura lumii.
Dacă tu zici că nu-i aşa, poate că ai dreptate.
Dar în orice caz, occidentul a fost mai cuceritor. Gândeşte-te şi numai la “civilizarea” “primitivilor”. Orientalii nu au fost în nici un caz atât de mult pasionaţi de asta ca şi noi.
Omniscienta este imposibila
Păi… cam asta era şi impresia mea, prin urmare binele şi răul absolut nu numai că nu ar putea fi cunoscute, ci nici măcar n-ar exista.