În cultura noastră este ambientă credinţa că lumea există pentru om, iar omul există ca să o cucerească şi să o conducă.
Eu, din contră, cred că omul există pentru lume, la fel cum broaştele, lupii şi ferigile există pentru lume. Cred că lumea nu există pentru nici o specie anume.
Se observă în cadrul evoluţiei vieţii o tendinţă spre complexitate, prin urmare, o tendinţa spre inteligenţă şi conştiinţă de sine. Şi am putea presupune că dacă asta nu s-ar fi întâmplat cu Homo Sapiens, s-ar fi întâmplat ca o altă specie să fie prima.
În plus, se mai observă în cadrul evoluţiei şi o tendinţă spre diversitate. Selecţia naturală nu înseamna că o singură specie iese câştigătoare. Dacă ar fi aşa, atunci am avea câte o singură specie pe fiecare nivel de competiţie. Iar asta nu se observă în comunitatea vieţii. Selecţia naturală e cu totul altceva: un proces care se întampla în interiorul speciilor.
Aşa că, dacă ar fi să ţinem cont de aceste două tendinţe ar trebui să presupunem că, în viitor, ar putea apărea mai multe specii inteligente şi conştiente de sine.
Odată cu creşterea inteligenţei vine şi puterea, iar odată cu puterea vine şi responsabilitatea. Da, probabil că am putea să obţinem controlul suprem, să transformăm toată planeta într-un imens câmp cu orez şi porumb (sau poate că ne vom autodistruge încercând s-o facem), dar oare chiar trebuie să facem asta? Membrii culturii noastre au credinţa că da. Eu spun că nu.
În schimb, ţinând cont de tendinţele din cadul vieţii, de complexitate şi diversitate, spun că trebuie să lăsăm ceva loc şi celorlalte specii, dintre care poate unele au potenţialul să devină ceea ce am devenit noi, şi chiar mai mult. Asta nu ar împiedica în nici un fel progresul nostru, eventual poate că l-ar încetini, dar care-i graba?
4 Comentarii
“asta nu ar împiedica în nici un fel progresul nostru, eventual poate că l-ar încetini, dar care-i graba?”
Chiar așa: care-i graba?
În ultimul secol schimbarile se petrec așa de repede că nici nu mai putem să ne adaptăm la ele.
Ne grăbim și noi, oamenii (culturii noastre), ne strofocăm să înghesuim cât mai multe activități într-o zi, zilele devin din ce în ce mai scurte, lunile și anii la fel. Am impresia că suntem o generație căreia îi va trece viața prea repede prin fața ochilor, fără să apucăm să ne-o trăim cum am vrea. Aceeași impresie o am despre cultura noastră în general.
In a blink of an eye…
Asta dacă nu luăm atitudine. Cum anume vrem să trăim?
În altă ordine de idei: tare-s curioasă cum ne-ar mai plăcea să locuim într-o mare de beton și sticlă, și în weekend să ieșim la un câmp de grâu, să ne recreem :D
Cum anume vrem să trăim? Bună întrebare. La care merită să ne mai gândim.
Eu cred ca nici lumea nu exista pentru om, si nici omul pentru lume. Fiecare exista pentru ce decide el insusi / ea insasi. Iar lumea intreaga nu pare sa existe pentru ceva, ci doar sa existe pur si simplu fara nici un motiv ;)
De acord că lumea nu pare să existe pentru ceva anume.
Şi sunt de acord că fiecare individ poate să decidă pentru ce anume vrea să existe.
Dar eu subliniez faptul că printre indivizii care aparţin unei anumite culturi, aceste decizii tind să aibă anumite elemente comune. Defapt asta e ceea ce defineşte o cultură.
Acuma, elementele astea comune (care definesc o cultură) vorbesc şi despre motivul pentru care există omul în general.
În cultura noastră, apărută acum 10.000 de ani în Semiluna Fertilă, şi care de atunci a cucerit aproape tot globul, se consideră că omul există pentru a conduce lumea, sau altfel spus că lumea există pentru om.
Asta e ceea ce s-ar putea numi o mitologie culturală.