Howard Bloom is Old Georgie

I do not often write in English, but I am doing it now because I see that nobody else has made this connection before.

Watch Cloud Atlas, keeping an eye on Old Georgie. Then watch The Culture High and see him there, hiding in plain sight.

Of course, bits of pieces of Old Georgie are everywhere, in you and also in me, but I have yet to see a more complete embodiment of him.

And there is nothing Old Georgie hates more than being unmasked. The weak are meat, the strong do eat, eh buddy?

georgie
bloom

De ce Jung n-a rămas prieten cu Freud

Din C. G. Jung – Memories, Dreams, Reflections (1963, p. 158):

Freud had a dream – I would not think it right to air the problem it involved. I interpreted it as best I could, but added that a great deal more could be said about it if he would supply me with some additional details from his private life. Freud’s response to these words was a curious look – a look of the utmost suspicion. Then he said, “But I cannot risk my authority!” At that moment he lost it altogether. That sentence burned itself into my memory; and in it the end of our relationship was already foreshadowed. Freud was placing personal authority above truth.

În traducere proprie:

Freud a avut un vis – nu cred că ar fi corect să vorbesc despre problema pe care visul o implica. L-am interpretat cât de bine am putut, dar am adăugat că s-ar putea zice mult mai multe dacă mi-ar furniza câteva informații adiționale din viața lui privată. Răspunsul lui Freud la aceste cuvinte a fost o privire ciudată – o privire de cea mai mare suspiciune. Apoi a spus, „Dar nu îmi pot risca autoritatea!” În acel moment a pierdut-o complet. Acea propoziție s-a imprimat în memoria mea; și în ea, finalul relației noastre era deja prescris. Freud își punea autoritatea personală deasupra adevărului.

Playboy din 1972 — fără prea multe poze

Am găsit în revista Playboy din ianuarie 1972 un dialog excelent dintre Alan Watts și Arthur C. Clarke în rolul omului de știință.

Un fragment care mi-a plăcut mai mult:

WATTS: It’s true for you too; it’s true for everybody. Really, nothing at all can go wrong, because I know that I am God in disguise. That’s a very difficult thing to say in Western culture, but it’s very easy to say it in India, because there everybody knows it’s true. Jesus knew this but couldn’t possibly say it in his culture without being accused of blasphemy, which was what happened, and they killed him for it. Christians never understood him. They said, “Sure, Jesus is God — but nobody else is.” and that strangled his teachings at birth.

Hai să și traduc pentru nefericiții care nu știu engleză, dar și pentru plăcerea mea:

WATTS: Este adevărat și în cazul tău; este adevărat pentru toată lumea. În realitate, nimic nu poate merge rău, fiindcă eu știu că sunt Dumnezeu deghizat. Ăsta-i un lucru foarte dificil de zis în cultura vestică, dar e foarte ușor de spus în India, pentru că acolo toată lumea știe că-i adevărat. Isus a știut asta dar nu a putut să o spună în cultura sa fără a fi acuzat de blasfemie, ceea ce s-a și întâmplat, și pentru asta l-au omorât. Creștinii nu l-au înțeles niciodată. Eu au spus, „Sigur, Isus este Dumnezeu — dar nimeni altcineva nu este.” iar asta i-a strangulat învățăturile încă din fașă.

Articolul se cheamă At the Interface: Technology and Mysticism, și revista se poate descărca din torentul ăsta sau ăsta.

Anularea votului = un căcat

O ARGUMENTAȚIE DE CĂCAT:

De ce e mai bine să îți anulezi votul decât să nu te prezinți la vot?

Așa știi sigur că nu votează nimeni în numele tău. Chiar dacă tu nu te prezinți la vot, cineva binevoitor ar putea să semneze discret în numele tău pe lista electorală și să arunce un buletin în urnă. E mai ușor decât crezi. Nu e de ajuns că nu merită să fie votați, îi mai lași să și fure în numele tău?

MOTIVUL PENTRU CARE-I DE CĂCAT:

Dacă nu te prezinți la vot, poți verifica ușor dacă a votat cineva în numele tău.

În schimb dacă te prezinți, cineva poate înlocui buletinul tău cu altul, și asta chiar că nu mai ai cum să verifici.

Deci dacă-i vorba de fraudă electorală, una se poate verifica cu ușurință, pentru că-i pe un document public, cealaltă nu se poate verifica deloc pentru că-i pe un document secret.

Energia ta: de unde vine și unde se duce

Totul a început odată cu formarea soarelul, ce-a condensat în inima sa întregul nor de hidrogen din jur.

Pe vremea când strămoșii noștrii tocmai învățau să facă focul, doi dintre acești atomi de hidrogen s-au hotărât ca în sfârșit să se unească dând naștere unui atom de heliu și unui foton.

De atunci până acum câteva luni, fotonul nostru s-a tot plimbat încoace și-ncolo prin inima soarelui, până când, în sfârșit a fost pregătit să iasă.

I-au trebuit cam opt minute să ajugă pe Pământ, și acolo s-a nimerit să cadă pe frunza unui morcov.

S-a întâmplat să lovească o moleculă de clorofilă care, prin energia primită de la el, a rupt o moleculă de apă în hidrogen și oxigen, eliberând oxigenul în atmosferă și legând hidrogenul de un atom de carbon, astfel dând naștere la ceea ce în limbajul comun numim viață, iar în chimie numim compus organic.

Hidrogenul nostru legat de carbon a fost trimis prin seva plantei adânc în rădăcina morcovului, unde s-a alăturat altora și împreună cu ei a mai așteptat câteva luni când au venit toți care au vrut să vină.

Atunci cineva a scos morcovul din pământ și ți l-a dat ție, iar tu l-ai ronțăit.

Hidrogenul nostru, în continuare legat de carbon, ajunge din sistemul digestiv, în sânge, și de acolo într-o celulă din mușchiul tău cardiac. Acolo este în sfârșit eliberat de carbon, și este ars de oxigenul venit din resprație, recombinându-se într-o moleculă de apă și dând energie.

Energia asta tocmai ți-a ajutat inima să mai bată odată. Felicitări!

Declarația de ajutor plăcut

Înainte să ne ajutăm unul pe celălalt (cu produse, servicii, sfaturi etc.)
îmi place ca detaliile pe care eu sau tu le considerăm importante să fie clarificate prin comunicare.

Când ne ajutăm unul pe celălalt (cu produse, servicii, sfaturi etc.)
îmi place să fie fără condiții, iar dacă totuși sunt condiții îmi place ca ele să fie clarificate dinainte.

Dacă ne ajutăm unul pe celălalt (cu produse, servicii, sfaturi etc.)
îmi place să fie cu plăcere pentru amândoi și potrivit cu detaliile importante stabilite înainte.

Sociocrația: un nou nazism

Bun, poate că n-o fi chiar așa, dar întotdeauna ajută un titlu care atrage atenția. Poate că un titlu mai potrivit ar fi fost Sociocrația cu luarea deciziilor prin consimțământ: o nouă structură a dominației raționalului asupra iraționalului

Ce este sociocrația?

(Aici și în restul articolului voi folosi de câteva ori traduceri de pe pagina de Wikipedia despre sociocrație, o pagină scrisă bine, unde sursele sunt citate, ca să nu fiu acuzat că folosesc cine știe ce surse dubioase.)

Sociocrația este un sistem de guvernare care folosește luarea deciziilor prin consimțământ (între indivizi echivalenți) și o structură bazată pe principii cibernetice.

De ce spun că-i un fel de nazism?

Problema pe care o ridic este legată de luarea deciziilor prin consimțământ, care pare a fi un element central sociocrației. Unul suficient de central încât să fie inclus în definiție, și unul suficient de central încât să fie primul dintre cele trei sau patru principii care staul la baza sociocrației.

Cum definesc ei consimțământul?

Deciziile se iau atunci când nu mai rămân „obiecții extreme”, adică atunci când există un consimțământ informat din partea tuturor participanților. Obiecțiile trebuie să fie motivate rațional. Mai multe aici și aici.

Problema?

Din câte am înțeles eu, nu se acceptă obiecții pe motive iraționale, cum ar fi valorile personale (de exemplu dacă nu îți place), caz în care ești obligat să-ți dai „consimțământul cu reticență”. Asta pare a fi și una dintre diferențele principale între consimțământ și consens.

Problema?

Oricum toate acțiunile noastre sunt bazate pe sistemele de valori în care operăm, inclusiv obiecțiile pe care le-am aduce, iar dacă putem sau nu să le punem într-un cadru rațional ține doar de abilitățile noastre de verbalizare.

În analogie cu relațiile sexuale, unde se mai folosește termenul de consimțământ, este ca și cum cineva se duce la o gagică pe stradă și vrea să i-o tragă, iar dacă ea nu are nici un argument rațional pentru care să nu, atunci este obligată să-și ofere „consimțământul cu reticență”.

Sociocrația este încă un sistem care permite (ca să nu spun chiar că încurajează) violul. Care viol? Ăla vechi-vechi, violul raționalului asupra iraționalului, al conștientului asupra inconștientului, violul Yang-ului asupra Yin-ului, al luminii asupra întunericului, și tot așa.

Povestea veche (inclusiv a sociocrației) este că între alb și negru se duce o luptă în care albul trebuie să câștige, iar negrul trebuie să fie eliminat.

Povestea nouă este că între alb și negru se poartă un dans.

Da, somnul rațiunii naște monștrii. Dar la fel face și somnului irațiunii.

Povestea celor două ținuturi

Partea I: Lupta

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un tărâm magic devastat de lupta dintre două ținuturi.

Când, cum și de ce a început lupta nu mai știa nimeni demult, dar totuși bătrânii povesteau despre o vreme dinaintea vremii, o vreme în care lucrurile erau altfel.

Cele două ținuturi se numeau Manalanda și Tanulanda.

În Manalanda oamenii erau bântuiți de stări de agitare, de tensiune și anxietate. Majoritatea se certau într-una, vecin cu vecin, prieten cu prieten, pentru orice. Nu erau recunoscători niciodată unul altuia, și tot timpul se învinovățeau unul pe altul de orice se întâmpla rău. Totuși, erau și câțiva obosiți cronic, timizi și absenți, pierduți în lumea lor interioară, unde se puteau certa și învinovăți singuri, fără a fi deranjați de nimeni.

În Tanulanda oamenii erau tare urâți și bolnăvicioși. Chei și cu riduri, chiar de tineri, cu nasul roșu și cu palmele transpirate, ei se plimbau cocoșați pe străzi și pe ulițele satelor.

Războiul devenise deosebit de crud în ultima vreme.

Magii din Manalanda trimiteau blesteme tot mai grele către bieții cetățeni ai Tanulandei. Specialitatea lor erau blestemele de contractare. Ei le contractau buzele ca să nu mai poată vorbi, sau le instalau rânjete înfricoșătoare pe față. Le contractau gâtul și spatele ca să-i cocoșeze și mai tare. Le contractau încheieturile mâinilor, ca pe niște cârlige, și îi făceau să stea deosebit de încruntați.

Dar contractarea abdominală era cel mai puternic blestem al lor. Asta nu-i lăsa pe bieții oameni să respire adânc. Uneori trebuiau și să se mai odihnească ținându-și chiar respirația și icnind scremut. Respirau adânc doar foarte, foarte rar, și semăna mai degrabă cu un oftat.

Pe lângă blestemele de contractare, magii din Manalanda se mai pricepeau puțin și la cele de automutilare. Așadar, bieții lor inamici se trezeau adesea cum își mușcă buzele, cum își smulg părul și își rup cuticulele. Ba chiar uneori se mai și loveau fără să vrea.

Dar nici comercianții din Manalanda nu se lăsau mai prejos. Ei le trimiteau constant băuturi spirtoase și tutun din belșug, iar lanțurile lor de fast food aveau un succes deosebit în ținutul vecin.

De cealaltă parte, magii din Tanulanda aveau alte specialități. Ei se pricepeau cel mai bine la blestmele de durere. Le trimiteau sărmanilor inamici dureri de cap, de piept și de inimă, de articulații și de mușchi. Când vroiau să se amuze, prin gâdiloșenie, ei îi opreau pe inamicii lor să se apropie unul de altul spre a putea găsi mângâiere.

Partea II: Pacea

În mijocul acestei nebunii îl găsim pe Șiva, un student la Universitatea de Blesteme Contractive din Manalanda. Lui Șiva îi plăcea deosebit de mult să exploreze ruinele presărate de-a lungul și de-a latul ținutului, iar într-una dintre explorările sale a dat peste ceva cu adevărat deosebit: un vechi manuscris cu o magie nouă. Nu mai fusese nici una descoperită de secole și mai mult decât atât, asta părea să fie una eretică: semăna mai mult cu o binecuvântare decât cu un blestem. O binecuvântare pentru Tanulanda, binecuvântarea aerului: respirația abdominală, constantă, adâncă și liniștită.

Bineînțeles că Șiva, nerăbdător, a trebuit să o încerce chiar atunci pe loc, așa că brusc și dintr-o întâmplare cei din Tanulanda au avut bucuria să vadă pentru prima dată cum e să respire cu adevărat.

Și asta nu a rămas fără urmări printre ei. O fată pe nume Șakti și-a dat seama din prima că trebuie să fie vorba despre o magie venită din Manalanda. Și nu mică i-a fost mirarea să vadă că binecuvântarea vine în fiecare zi pentru câteva minute. Așa că Șakti, împreună cu câțiva dintre prietenii ei, a început să trimită tot mai puține blesteme către vecinii lor din Manalanda și să cerceteze dacă nu cumva există și binecuvântări ce pot fi trimise.

Încet-încet, binecuvântând în fiecare zi cu nou-găsita magie, Șiva a început să vadă schimbări printre apropiații lui, dar și în el. Parcă durereile apăreau tot mai rar și parcă lumea din jur nu mai era așa de certăreață. Așa că s-a hotărât să le spună despre descoperirea lui și câtorva prieteni apropiați, care au început și ei să o practice tot mai des, în locul blestemelor.

Schimbările din Tanulanda se simțeau de la o zi la alta: oamenii adesea respirau adânc și liniștit, postura lor devenise tot mai dreaptă, și erau tot mai rar încruntați. Blestemele de automutilare deveniseră deja istorie.

Și tocmai pe-atunci, la Institutul de Cercetare a Magiilor din Tanulanda, cei de la departamentul Furnicături de Frig au făcut o descoperire fenomenală: prima binecuvântare pentru Manalanda, furnicăturile de plăcere. Magii din Tanulanda s-au grăbit să trimită tot mai des furnicăturile de plăcere către Manalanda, și o făceau în deosebi atunci când primeau binecuvântarea respirației.

În timp, magii Manalanda au mai găsit și alte binecuvântări de trimis către vecinii lor, cum ar fi dansul. Aceștia se trezeau brusc dansând oricând auzeau ceva ce ar putea semăna cu muzica, și văzând asta s-au apucat să facă muzică și ei. Iubirea de plimbări în natură a fost încă una dintre binecuvântările puternice găsite de magii Manalandei. Trimițând-o către vecinii lor, acestora le venea o poftă nebună se se afunde în cele mai întunecoase păduri și să se înalțe pe cele mai luminoase piscuri de munți.

Ultimii care s-au dat pe brazdă au fost comercianții Manalandei, dar până la urmă și ei au făcut-o. În loc de tutun ei ai început să trimită în Tanulanda flori de cânepă, în loc de băuturi spirtoase doar vinuri fine, iar lanțurile de fast food de acolo au fost ușor transformate în lanțuri de restaurante organice.

Așa că, după nici măcar un an, lucrurile arătau deja cu totul altfel pe tărâmul nostru magic. În Manalanda, oamenii deveniseră relaxați, liniștiți și recunoscători pentru tot ce aveau în jur. Iar în Tanulanda, ei se plimbau frumoși pe munți și prin văi, dansau și respirau adânc, cu plăcere.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus poveste-așa.

muladhara