Despre vină

Știți, tocmai am avut o revelație introspectivă.

Uneori oamenii au așteptări de la mine și uneori eu nu le îndeplinesc respectivele așteptări. Atunci ei suferă.

Și aș putea spune că ei sunt de vină, că ar putea să nu aibă așteptări de la mine, că ar putea să nu aibă așteptări deloc. Dar nu spun asta. Pentru că marea majoritate a oamenilor, inclusiv eu, nu suntem niște iluminați, și suntem frumoși așa neiluminați cum suntem.

Deci de fapt eu sunt de vină. Știu asta cu certitudine pentru că uneori simt vină. Și orice simt e real, face parte din realitatea mea subiectivă.

Și nu cred că pot scăpa de vină. O pot nega, dar asta nu o face să dispară. Așa că o accept. Da, sunt vinovat.

Și atunci recit Universului mantra Ho’oponopono:

Îmi pare rău.
Te rog să mă ierți.
Te iubesc.
Mulțumesc.

Și îmi simt inima ușoară ca un fulg.

Echilibrul naturii

Acum câteva zile am avut plăcerea să aflu că mă înșelam în legătură cu un aspect central al ecologiei.

Eu trăiam cu impresia că într-un ecosistem aflat în condiții externe constante, populațiile diverselor specii sunt constante.

Mai mult decât atât, reziliența o înțelegeam ca fiind capacitatea unui sistem de a reveni la starea respectivă de echilibru chiar după o perturbație a condițiilor externe.

Ei bine, se pare că asta-i o idee destul de învechită. Chiar în condiții externe constante, populațiile variază mai mult sau mai puțin haotic, fiecare specie crescând și scăzând aparent la întâmplare. Ca să nu mai menționăm perturbațiile, după care ecosistemul nu mai revine niciodată la starea precedentă.

S-ar putea argumenta că totuși variațiile respective sunt în anumite limite. Și probabil că așa este. Limita inferioară este dispariția speciei respective din acel ecosistem și cea superioară atunci când cauzează dispariția altor specii. Dar după cum bine știm, uneori speciile mai și dispar cu totul (chiar fără intervenție umană). Deci limitele nu-s chiar limite.

Un punct de plecare în cercetarea subiectului poate fi articolul despre echilibrul naturii de pe Wikipedia.

Totuși, nu e totul pierdut. Reziliența are și un înțeles mai larg: capacitatea unui ecosistem de a absorbi perturbații și de a se reorganiza în așa fel încât să-și păstreze aceeași funcție, structură, identitate și aceleași bucle de reacție.

Într-o pădure, o specie poate să scadă, să crească sau chiar să dispară. Toate speciile pot face asta. Dar pădurea tot rămâne pădure. Desigur, reziliența nu poate fi absolută. Când explodează soarele, pădurea s-a dus.

Iar am fost la plimbare

„De ce?” ați putea întreba. Păi, iarna trecută nu a fost una dintre cele mai active perioade pe aici, așa că iarna asta am fost precauți și, hotărâți să evităm plictiseala, am fugit în Grecia.

În privința plictiselii se pare că ne-am cam păcălit și am pierdut destul de multă distracție din zonă, aș menționa în special vizita franțuzoaicei cu acordeon și Piața Semințelor Libere.

Dar destul despre ce s-a întâmplat pe aici, să vedem ce-am făcut noi în Grecia.

Călătoria noastră a durat șase săptămâni. Am pornit prin Serbia, unde am stat prin CouchSurfing la Belgrad o zi și la Niș două zile. După asta am continuat cu autostopul până la Salonic, unde am ajuns pe nepregătite (nu speram să ajungem atât de departe), așa că prima noapte nu am reușit să găsim o gazdă prin CouchSurfing, deci am fost nevoiți să înoptăm la un hostel.

După noaptea petrecută la hostel am ajuns la o gazdă CouchSurfing destul de neobișnuită: un individ pe nume Kostas care primea pe oricine și pentru oricât de mult timp în casa lui. Prin urmare locul era tot timpul plin de oameni, dintre care unii stăteau de câteva luni. Când am nimerit noi acolo, marea parte a oaspeților erau niște circari pe biciclete, care cumva s-au împotmolit acolo.

Locul și oamenii ne-au plăcut destul de mult, și la fel de mult ne-a plăcut mâncarea gratuită care se servea la cantina universității, fără a cere cineva vreo legitimație. Așa că am stat câteva zile bune acolo, plănuind ca la întoarcere să zăbovim și mai mult, ceea ce am și făcut.

Mai departe am continuat cu autostopul până la Atena, unde am văzut minunatul cartier central și plin de graffitiuri Exarcheia. Aici ne-am amintit că avem și aparat de fotografiat. A se observa un părculeț ocupat și amenajat de locuitori în grădină de legume. Au construit chiar și o mini-căsuță de cob.

img_2410

img_2418

img_2417

De la Atena am luat feribotul până la Heraklion, unde am stat tot prin CouchSurfing la o profesoară de spaniolă din America de Sud. La Heraklion am fost la evenimente culturale: la un bar unde cântau câțiva la instrumente tradiționale cu corzi, dar și în locuri subculturale: într-un squat (clădire nefolosită ocupată de cetățeni) care ne-a plăcut destul de mult.

Destinația finală a călătoriei a fost un așa-zis parc natural de lângă Rethimno unde am stat două săptămâni ca și voluntari HelpX. Spun „așa-zis” pentru că probabil nu avea mai mult de 50 de metri pătrați. Totuși dimensiunea nu a fost o problemă. Acolo am dat de mâncare la iepuri, la găini, la iguană și la cameleoni, am ajutat la pornirea unei grădini de legume, am ajutat o zi la cules măsline, la mici lucrări de construcție. Mă rog, am făcut de toate.

img_2435

Nu am fost singurii voluntari de acolo, ci am avut lângă noi un cuplu sudamerican (doar în prima săptămână) și un cuplu englez.

După ce au plecat de la parcul natural, sudamericanii au mers pe coasta de sud a Cretei, într-un loc numit Preveli unde auziseră ei că locuiesc niște oameni pe defileul unui pârâu. Așa că după ce am terminat cu parcul natural am mers și noi acolo împreună cu englezii. Locul era foarte frumos, oamenii la fel, cu toate că puțin cam prea yoghini pentru gusturile mele. Aveau acolo un guru care cică stătea în zonă de vreo zece-douăzeci de ani. În sfârșit, fiecare cu picticii lui. Am stat vreo patru zile, parcă.

img_2473

În continuare aveam de gând să ne mai plimbăm puțin pe coasta de sud a Cretei, dar planurile nu ne-au mers. Vreme foarte ploioasă, noroc la autostop foarte puțin, așa că am luat rapid feribotul până înapoi în Atena. Acolo am făcut un duș mult-așteptat, ne-am spălat și hainele, ne-am dus la Acropolă și am tulit-o spre Salonic.

La Salonic aceeași poveste ca și la dus. Acasă la Kostas cam aceeași oameni faini, aceeași cantina gratuită, cred că în total am stat acolo mai mult decât la parcul natural. Ce-am mai văzut interesant acolo a fost terenul unei foste baze militare transformat de către cetățeni în grădini de legume, chiar cu acordul tacit al primăriei, se pare.

Am aici pentru voi un mini-mister-surpriză legat de economia cadoului pe care vom fi nevoiți să o reînvățăm: la Salonic am aflat că în Creta, dacă cineva te cinstește cu băutură într-o seară și tu îl cinstești tot în aceeași seară, înseamnă că vrei să te bați cu el. Dacă îl cinstești în seara următoare, totul e OK. Care-i sensul?

După atâta bătaie de cap cu rezolvarea misterului, vă mai zic de încă ceva aflat de mine în Salonic: trupa Locomondo. A se asculta cu multă plăcere.

De întors în țară ne-am întors prin Bulgaria, unde am stat doar două zile la Sofia. Unul dintre couchsurferii care ne-a găzduit ne-a dus la un chef de ziua cuiva. Iar cheful se afla în aceeași clădire cu un chef de arte marțiale. Acolo am cunoscut un tip cu interese tare similare, am povestit de sobe-rachetă și alte cele.

La întoarcere am trecut Dunărea pe la Vidin – Calafat, cu feribotul, că podul încă nu e gata. De la Calafat ne-a luat Cezar cu mașina, am înoptat la Mehadica, la bunica Irinei, am trecut pe la Lugoj, în vizită la părinții mei. Și am ajuns la Stanciova.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Puteam să v-o spun și altfel, dar nu am făcut-o :)

De reținut

Cu cât vei alege să limitezi posibilitățile altora cu atât ți le vei limita și pe ale tale.

Cu cât le vei permite altora mai multe posibilități cu atât îți vei permite și ție.

Sursa

Livin’ on the Edge

În permacultură se vorbește adesea despre margine ca fiind locul unde se întâmplă cele mai interesante lucruri.

Mandel_zoom_00_mandelbrot_set

Acum câteva zile mi-am dat seama că emergența este printre cele mai interesante lucruri care se întâmplă pe-aici și că marginea pare să joace un rol destul de important.

Am plecat de la fractali (a se observa marginea), dar se aplică și în lumea vie, inclusiv cea umană, inclusiv a tehnologiei umane.

Câteva exemple de margini

Să luăm primele forme de viață, organismele unicelulare. Marea invenție care le-a făcut să fie posibile este membrana celulară, marginea celulei.

Când s-a descoperit focul, oamenii au stat în jurul lui, cu o parte spre lumină și cu alta spre întuneric, la marginea dintre lumină și întuneric, la fel ca o membrană.

O casă este caracterizată prin pereți și acoperiș, marginea dintre interior și exterior, membrana.

Despre conștiință

Dar cum rămâne cu conștiința de sine? Ea pare să fie un lucru destul de interesant care se întâmplă în lumea vie. Oare stă ea pe vreo margine? Și dacă da, oare pe ce margine? Eu m-am gândit că stă pe marginea dintre sine și exterior.

Și atunci înseamnă că ar putea la fel de bine să i se spună conștiință de exterior, în loc de conștiință de sine. Normal că fără a fi conștient de exterior nu poți fi conștient de sine.

Așadar, conștiința ar fi membrana dintre sine și exterior, nu o proprietate a sinelui. Nu sinele este conștient, ci marginea este conștientă.

Cu alte cuvinte, eu nu sunt eu, eu sunt doar marginea dintre eu și exterior.

Marginea reprezintă locul de separare dintre două medii, dar și locul în care ele se unesc (membrana are o față către interior, una către exterior). Deci, în loc de conștiință de sine sau conștiință de exterior, putem spune la fel de bine conștiință a separării sau conștiință a unității.

314569_10151294510797731_1940572047_n

Materialism sacru

Pe de-o parte s-ar putea argumenta că tu nu ești corpul tău, tu nu ești hainele tale, tu nu ești nici măcar gândurile tale. S-ar putea argumenta că nu ești nimic.

Dar asta-i la fel cu a spune că ești de fapt totul.

Atunci corpul nu este al tău, ci este tu. Gândurile nu sunt ale tale, ci sunt tu. Uneltele nu sunt ale tale, ci sunt tu. Banii și toate celelalte proprietăți ale tale sunt tu. Întreaga lume ești tu.

Chiar și ele, cele mai mari ciuperci comestibile din lume, cultivate de termite:

Mă jucam la un moment dat cu înlocuirea conceptului de proprietate cu acela de identitate.

Mărul nu are un gust dulce, ci este dulce.
Apa nu are proprietatea că potolește setea, ci apa este potolirea setei.
Tu nu ai viață, tu ești viață.

Sau așa ceva…

Scurt ghid de apocalipsă

Contrar opiniei generale, apocalipsa nu este sfârșitul. Chiar etimologic vorbind, apocalipsă înseamnă doar o dezvăluire.

Și dezvăluirea pe care o văd eu este că o lume mult mai frumoasă este posibilă. Inima ne-a spus-o dintotdeauna.

Deci oare ce să facem pentru o apocalipsă cât mai profundă? Începând din 21, refuzați să mai participați la lucruri pe care le urâți, la lucruri urâte, la lucruri care trebuie făcute. În loc, faceți lucruri frumoase, care vă fac inima să cânte. Și n-o faceți singuri, faceți-o împreună cu alții care înțeleg asta.