Sociocrația: un nou nazism

Bun, poate că n-o fi chiar așa, dar întotdeauna ajută un titlu care atrage atenția. Poate că un titlu mai potrivit ar fi fost Sociocrația cu luarea deciziilor prin consimțământ: o nouă structură a dominației raționalului asupra iraționalului

Ce este sociocrația?

(Aici și în restul articolului voi folosi de câteva ori traduceri de pe pagina de Wikipedia despre sociocrație, o pagină scrisă bine, unde sursele sunt citate, ca să nu fiu acuzat că folosesc cine știe ce surse dubioase.)

Sociocrația este un sistem de guvernare care folosește luarea deciziilor prin consimțământ (între indivizi echivalenți) și o structură bazată pe principii cibernetice.

De ce spun că-i un fel de nazism?

Problema pe care o ridic este legată de luarea deciziilor prin consimțământ, care pare a fi un element central sociocrației. Unul suficient de central încât să fie inclus în definiție, și unul suficient de central încât să fie primul dintre cele trei sau patru principii care staul la baza sociocrației.

Cum definesc ei consimțământul?

Deciziile se iau atunci când nu mai rămân „obiecții extreme”, adică atunci când există un consimțământ informat din partea tuturor participanților. Obiecțiile trebuie să fie motivate rațional. Mai multe aici și aici.

Problema?

Din câte am înțeles eu, nu se acceptă obiecții pe motive iraționale, cum ar fi valorile personale (de exemplu dacă nu îți place), caz în care ești obligat să-ți dai „consimțământul cu reticență”. Asta pare a fi și una dintre diferențele principale între consimțământ și consens.

Problema?

Oricum toate acțiunile noastre sunt bazate pe sistemele de valori în care operăm, inclusiv obiecțiile pe care le-am aduce, iar dacă putem sau nu să le punem într-un cadru rațional ține doar de abilitățile noastre de verbalizare.

În analogie cu relațiile sexuale, unde se mai folosește termenul de consimțământ, este ca și cum cineva se duce la o gagică pe stradă și vrea să i-o tragă, iar dacă ea nu are nici un argument rațional pentru care să nu, atunci este obligată să-și ofere „consimțământul cu reticență”.

Sociocrația este încă un sistem care permite (ca să nu spun chiar că încurajează) violul. Care viol? Ăla vechi-vechi, violul raționalului asupra iraționalului, al conștientului asupra inconștientului, violul Yang-ului asupra Yin-ului, al luminii asupra întunericului, și tot așa.

Povestea veche (inclusiv a sociocrației) este că între alb și negru se duce o luptă în care albul trebuie să câștige, iar negrul trebuie să fie eliminat.

Povestea nouă este că între alb și negru se poartă un dans.

Da, somnul rațiunii naște monștrii. Dar la fel face și somnului irațiunii.

Povestea celor două ținuturi

Partea I: Lupta

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un tărâm magic devastat de lupta dintre două ținuturi.

Când, cum și de ce a început lupta nu mai știa nimeni demult, dar totuși bătrânii povesteau despre o vreme dinaintea vremii, o vreme în care lucrurile erau altfel.

Cele două ținuturi se numeau Manalanda și Tanulanda.

În Manalanda oamenii erau bântuiți de stări de agitare, de tensiune și anxietate. Majoritatea se certau într-una, vecin cu vecin, prieten cu prieten, pentru orice. Nu erau recunoscători niciodată unul altuia, și tot timpul se învinovățeau unul pe altul de orice se întâmpla rău. Totuși, erau și câțiva obosiți cronic, timizi și absenți, pierduți în lumea lor interioară, unde se puteau certa și învinovăți singuri, fără a fi deranjați de nimeni.

În Tanulanda oamenii erau tare urâți și bolnăvicioși. Chei și cu riduri, chiar de tineri, cu nasul roșu și cu palmele transpirate, ei se plimbau cocoșați pe străzi și pe ulițele satelor.

Războiul devenise deosebit de crud în ultima vreme.

Magii din Manalanda trimiteau blesteme tot mai grele către bieții cetățeni ai Tanulandei. Specialitatea lor erau blestemele de contractare. Ei le contractau buzele ca să nu mai poată vorbi, sau le instalau rânjete înfricoșătoare pe față. Le contractau gâtul și spatele ca să-i cocoșeze și mai tare. Le contractau încheieturile mâinilor, ca pe niște cârlige, și îi făceau să stea deosebit de încruntați.

Dar contractarea abdominală era cel mai puternic blestem al lor. Asta nu-i lăsa pe bieții oameni să respire adânc. Uneori trebuiau și să se mai odihnească ținându-și chiar respirația și icnind scremut. Respirau adânc doar foarte, foarte rar, și semăna mai degrabă cu un oftat.

Pe lângă blestemele de contractare, magii din Manalanda se mai pricepeau puțin și la cele de automutilare. Așadar, bieții lor inamici se trezeau adesea cum își mușcă buzele, cum își smulg părul și își rup cuticulele. Ba chiar uneori se mai și loveau fără să vrea.

Dar nici comercianții din Manalanda nu se lăsau mai prejos. Ei le trimiteau constant băuturi spirtoase și tutun din belșug, iar lanțurile lor de fast food aveau un succes deosebit în ținutul vecin.

De cealaltă parte, magii din Tanulanda aveau alte specialități. Ei se pricepeau cel mai bine la blestmele de durere. Le trimiteau sărmanilor inamici dureri de cap, de piept și de inimă, de articulații și de mușchi. Când vroiau să se amuze, prin gâdiloșenie, ei îi opreau pe inamicii lor să se apropie unul de altul spre a putea găsi mângâiere.

Partea II: Pacea

În mijocul acestei nebunii îl găsim pe Șiva, un student la Universitatea de Blesteme Contractive din Manalanda. Lui Șiva îi plăcea deosebit de mult să exploreze ruinele presărate de-a lungul și de-a latul ținutului, iar într-una dintre explorările sale a dat peste ceva cu adevărat deosebit: un vechi manuscris cu o magie nouă. Nu mai fusese nici una descoperită de secole și mai mult decât atât, asta părea să fie una eretică: semăna mai mult cu o binecuvântare decât cu un blestem. O binecuvântare pentru Tanulanda, binecuvântarea aerului: respirația abdominală, constantă, adâncă și liniștită.

Bineînțeles că Șiva, nerăbdător, a trebuit să o încerce chiar atunci pe loc, așa că brusc și dintr-o întâmplare cei din Tanulanda au avut bucuria să vadă pentru prima dată cum e să respire cu adevărat.

Și asta nu a rămas fără urmări printre ei. O fată pe nume Șakti și-a dat seama din prima că trebuie să fie vorba despre o magie venită din Manalanda. Și nu mică i-a fost mirarea să vadă că binecuvântarea vine în fiecare zi pentru câteva minute. Așa că Șakti, împreună cu câțiva dintre prietenii ei, a început să trimită tot mai puține blesteme către vecinii lor din Manalanda și să cerceteze dacă nu cumva există și binecuvântări ce pot fi trimise.

Încet-încet, binecuvântând în fiecare zi cu nou-găsita magie, Șiva a început să vadă schimbări printre apropiații lui, dar și în el. Parcă durereile apăreau tot mai rar și parcă lumea din jur nu mai era așa de certăreață. Așa că s-a hotărât să le spună despre descoperirea lui și câtorva prieteni apropiați, care au început și ei să o practice tot mai des, în locul blestemelor.

Schimbările din Tanulanda se simțeau de la o zi la alta: oamenii adesea respirau adânc și liniștit, postura lor devenise tot mai dreaptă, și erau tot mai rar încruntați. Blestemele de automutilare deveniseră deja istorie.

Și tocmai pe-atunci, la Institutul de Cercetare a Magiilor din Tanulanda, cei de la departamentul Furnicături de Frig au făcut o descoperire fenomenală: prima binecuvântare pentru Manalanda, furnicăturile de plăcere. Magii din Tanulanda s-au grăbit să trimită tot mai des furnicăturile de plăcere către Manalanda, și o făceau în deosebi atunci când primeau binecuvântarea respirației.

În timp, magii Manalanda au mai găsit și alte binecuvântări de trimis către vecinii lor, cum ar fi dansul. Aceștia se trezeau brusc dansând oricând auzeau ceva ce ar putea semăna cu muzica, și văzând asta s-au apucat să facă muzică și ei. Iubirea de plimbări în natură a fost încă una dintre binecuvântările puternice găsite de magii Manalandei. Trimițând-o către vecinii lor, acestora le venea o poftă nebună se se afunde în cele mai întunecoase păduri și să se înalțe pe cele mai luminoase piscuri de munți.

Ultimii care s-au dat pe brazdă au fost comercianții Manalandei, dar până la urmă și ei au făcut-o. În loc de tutun ei ai început să trimită în Tanulanda flori de cânepă, în loc de băuturi spirtoase doar vinuri fine, iar lanțurile de fast food de acolo au fost ușor transformate în lanțuri de restaurante organice.

Așa că, după nici măcar un an, lucrurile arătau deja cu totul altfel pe tărâmul nostru magic. În Manalanda, oamenii deveniseră relaxați, liniștiți și recunoscători pentru tot ce aveau în jur. Iar în Tanulanda, ei se plimbau frumoși pe munți și prin văi, dansau și respirau adânc, cu plăcere.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus poveste-așa.

muladhara

Despre furnicăturile ALEA

Acum vreo săptămână am început să simt furnicături prin corp atunci când fac Tai Chi.

Ca să mă asigur că sunt și alții la fel de nebuni ca mine, am căutat repede pe net și am găsit în multe locuri, primul și cel care mi-a rămas la inimă fiind ăsta.

Se pare că furnicăturile astea sunt chiar Chi-ul din Tai Chi.

Așa că scriu și eu pentru alți nebuni care au ajuns aici.

Contextul este că m-am apucat de Tai Chi în primăvară din cauza unei probleme în zona cervicală a coloanei vertebrale, care îmi cauza durere în umeri.

Detalii tehnice despre furnicături:

  • Sunt plăcute.
  • Apar atunci când respir relaxat și profund și mi se liniștește mintea.
  • Nu seamănă prea bine cu furnicăturile de amorțeală, dar seamănă puțin cu cele de frig.
  • Când sunt puternice, sunt precedate de o ușoară lăcrimare, dar fără vreo emoție intensă ce ar cauza plâns.
  • Uneori sunt acompaniate de piele de găină, deci efectul este chiar vizibil.
  • Parcă se intensifică atunci când expir; așa cum pompez aerul în exterior, pompez și Chi-ul în interior.

La câteva zile după ce am început să le simt aveam plănuită o acupunctură și, surpriză, am constatat că le simt și acolo. Bine, oricum vin în tot felul de momente atunci când respir relaxat și îmi liniștesc mintea. Asta pare a fi singura cerință necesară și suficientă.

Felul în care se termină este că îmi fuge mintea, îmi pierd relaxarea, respirația îmi devine superficială și revin la starea mea normală de tensiune cronică.

Da, am o stare de tensiune cronică, probabil asta fiind și cauza problemei de la coloană. Dar poate cu cât e mai mare contractarea, cu atât e mai mare expansiunea, atunci când se întâmplă. Nu poți să inspiri adânc fără ca mai întâi să expiri adânc. Transformarea alchimică începe cu negrul.

Primit la redacție

Am primit un mesaj destul de ciudat pe mail, și la expeditor scria doar ॐ. A mai primit cineva așa ceva? Mi-am permis să adaug câteva linkuri acolo unde am cercetat mai în detaliu mesajul.


Cred că tocmai am găsit o metodă de-a trimite informații înapoi în timp. Dacă totul merge cum am plănuit, mesajul ar trebui să apară în mai multe locuri, în format electronic.

Ne cerem scuze pentru eventuala stângăcie în exprimare, dar nu mai suntem obișnuiți să gândim în cuvinte.

Urmează povestea noastră.

Totul a început cu tehnicile EEG.

Un mare progres a fost apariția senzorilor uscați, care nu mai aveau nevoie de nici un fel de gel pentru contact, ci era suficient să fie amplasați pe cap.

Mai întâi au venit jucăriile ce ajutau la meditat, oferind oglinda perfectă despre cât de liniștită e mintea.

Apoi am început să mișcăm cursoare pe ecran și să tastăm litere cu puterea minții. Desigur că o minte liniștită ajută (mai puțin zgomot = mai multă precizie), așa că stările meditative de liniște a minții au început să aducă avantaje practice.

Cam tot pe-atunci am început să ne jucăm și cu tehnicile de stimulare transcraniană. O bobină amplasată deasupra capului în zona cortexului vizual produce un fel de stele verzi. Patru bobine produc stele verzi în patru zone diferite ale câmpului vizual, iar 40 în patruzeci de locuri. Nu a mai durat mult timp până când am putut proiecta imagini simple, iar apoi chiar imagini de rezoluție înaltă.

De la un moment dat, navigarea pe Internet, sub formă de realitate virtuală completă, a început să semene cu o meditație, în poziția lotus, cu ochii închiși.

Mintea nu poate opera fără corp, așa că în realitatea virtuală nu lipsește corpul, doar că este un corp virtual, ăsta fiind modul prin care mintea acționează asupra lumii virtuale, prin mișcări ale mușchilor virtuali.

Interfața de conectare arată ca o cască, ce are milioane de microsenzori EEG în zona cortexului motor și milioane de microbobine de stimulare transcraniană în zona cortexului senzorial.

Casca se poate purta, desigur, și pe stradă, funcționând ca realitate augmentată.

Dar adevărata revoluție a început atunci când am trecut și la cortexul asociativ din lobul frontal. În zona respectivă, casca avea nevoie atât de microbobine pentru stimulare cât și de microsenzori, iar dificultățile tehnologice au fost destul de rapid depășite. Însă reticența oamenilor la folosirea ei a fost incredibilă. Sau poate că era de așteptat. A o folosi însemna deschiderea totală a proceselor cognitive în fața celorlalți.

Pentru început era greu de aflat că așa o descoperire se făcuse. Poate că a o numi cenzură ar fi un cuvânt prea puternic, dar răspândirea informației a fost cu siguranță încetinită. Apoi, pe măsură ce tot mai mulți am început să aflăm și să ne conectam în felul ăsta, am început să fim ridiculizați de ceilalți, printre altele eram numiți „oameni-furnică”.

Când deja se simțea că balanța înclină în partea noastră, s-a făcut o propunere de lege pentru interzicerea tehnologiei în cauză. Ca urmare, am pornit o grevă globală care parcă a înțepenit lumea în loc pentru câteva zile.

S-a renunțat la lege și nu după mult timp marea majoritate trecuseră deja de partea noastră. Brusc, unele lucruri au devenit evidente: ce avem de făcut acum este să ajutăm planeta la restabilirea echilibrului ecologic. Asta înseamnă în primul rând o scădere considerabilă a consumului.

S-a renunțat la lege și în sens general. Acum nu mai avem nevoie de structuri ierarhice pentru luarea deciziilor. Acum luăm deciziile împreună prin consens telepatic. Asta înseamnă că dacă cineva se opune, ajustăm ideea până când nu se mai opune nimeni sau până când ideea dispare de tot.

Recent a apărut o nouă mișcare: renunțarea la microsenzorii pentru coretexul motor și la microbobinele de stimulare pentru cel senzorial, și păstrarea doar a celor pentru lobul frontal. Am văzut că-i putem și reduce dimensiunile, pentru a păstra doar funcționalitatea esențială de conștiință colectivă. Și arată… remarcabil de similar cu un al treilea ochi.

Unii dintre noi fac asta și merg să trăiască în pădure. Câțiva dintre ei și-au dat seama că-și pot păstra starea de conștiință colectivă tot mai mult timp fără a folosi ochiul, având nevoie de el tot mai rar, și putându-l înlocui cu tehnici șamanice tradiționale.

ॐ,
14 septembrie 2045

Animale deștepte

Dintre animalele capabile de cultură, Wikipedia menționează în primul rând primatele și cetaceele, apoi unele păsări.

Ce-i interesant e că pe lista asta găsim toate animalele ce trec testul oglinzii: primate, cetacee, coțofana.

Toate animalele astea prezintă un comportament social, toate trăiesc în grupuri. Asta pare a fi o primă cerință pentru a trece la următorul nivel, lucru care aduce aminte de trecerea de la organismele unicelulare la cele multicelulare.

Dacă diverse cetacee prezintă capacitatea de cultură și de recunoaștere a imaginii în oglindă, ar fi posibil ca ea să fi apărut separat în fiecare, dar ar fi și mai probabil ca ea să fi fost o caracteristică a strămoșului lor comun, care a trăit acum 50 de milioane de ani. Același lucru s-ar putea spune despre primate și strămoșul lor comun, care a trăit acum 20 de milioane de ani.

Cele mai apropiate de noi sunt primatele și cea mai apropiată primată este maimuța Bonobo, maimuțe care au fost învățate să folosească tablete ca să comunice. Folosesc 600 de lexigrame (simboluri pentru cuvinte) și dacă nu au cuvânt pentru pizza, știu să inventeze unul compus: pâine-brânză-roșii. Ca și premiu, au voie să se uite la filme, preferatul fiind Tarzan.

Dar și mai apropiată este coțofana sau țarca, care alături de stăncuță are cel mai mare nidopallium, ceea ce pare a fi un lucru important. Ambele trăiesc din abundență pe lângă Stanciova; nu sunt în pericol de dispariție, ca primatele și cetaceele.

Mă întreb dacă pot să le atrag cumva.

Dualism în biologie

Inovația care a făcut posibilă apariția organismelor multicelulare a fost separarea în cele două sexe.

Dintre toate animalele, cele mai de succes sunt cele cu o simetrie bilaterală. Avem aici dualismul stânga/dreapta.

La animalele bilaterale a apărut și inovația unui creier, deci apare și dualismul cap/corp. La cele cu simetrie radială (meduze), neuronii sunt răspândiți uniform prin tot corpul.

Sigur, la fel ca în cazul oricărui dualism, vorbim doar despre fețe diferite ale aceleiași monede.

O escatologie

Poate că atât eu cât și Universul ne găsim în ciudata perioadă de tranziție în care avem atât corp cât și minte.

Poate că înainte de asta aveam doar corp fără minte, iar după asta vom avea doar minte fără corp.

Poate că finalul perioadei curente și începutul celei următoare este ceea ce numim moarte și Apocalipsa.

SAU poate că mintea și corpul sunt două fețe ale aceleiași monede și nu poate exista minte fără corp sau corp fără minte.